Tragicul - agonul depășirii limitei morții

Göbekli Tepe este sanctuarul religios neolitic de la mijlocul sec. X î.e.n. (peste 12.000 ani) cu pictograma ”înmormântării în cer”: craniul de om pe aripa unui vultur și un corp fără cap mai jos. Curățat de carne de vulturi, sufletul se ridica la cer și  oasele erau depozitate în osuarul din obelisc. Practica este încă folosită în Tibet cu credința că sufletul din cap este ridicat în zbor la nemurire și este cel mai vechi ritual de eliberare a sufletului morților cunoscut până astăzi...

Reluându-l pe Nietzsche (Supraomul – rezultatul conștiinței care refuză limita) și fără a fi original, G. Liiceanu reia ideea tragismului exclusiv la om : sentimentul tragicului se naște în spaţiul confruntării dintre conştiinţa umană şi limită: “animalitatea reprezintă limita care nu se cunoaşte pe sine, numai omul  reprezintă simultan limita şi conştiinţa de sine a limitei...” Tragicul se naște în întâlnirea fiinţei conştiente finite (muritoare) cu finitudinea (dispariția) percepută ca limită” : dacă nu-ţi depăşeşti limitele nu eşti om, dar dacă le depăşeşti eşti ”pedepsit”pentru tentativa de-a sparge tiparele individuale sau istorice, „tragici sunt doar cei excelenţi, pentru că numai ei ajung la limita proprie tragicului, numai ei sunt exemplari prin năzuinţa şi căderea noastră comună”.  

Liiceanu omite că a tradus  ”Ființă și timp” - ”Sein und Zeit” de Martin Heidegger la care Dasein-ul este ființa(rea) concretă în timp: că temporalitatea ființei înseși conștientă limita dispariției își crează orizontul transcendent al sensului de a fi. Oamenii au o existență neteoretică și condiționată temporal, imposibil de definit ca "aceasta este" un dat atemporal sau extratemporal. Existența (Sein/ontos) e înțeleasă în forma sa temporală (Dasein), cu înțelegerea temporalității sale și sensul unitar al lui a fi - al structurii temporale în cele trei dimensiuni: "Viitor", "Prezent" și "Trecut". Concepția lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, îmbogățind curentele existențialismului și deconstructivismului. Heidegger afirmase despre Imm. Kant că a fost „primul și singurul care a mers o bucată de drum către investigarea dimensiunii temporalității ființei“ . Kant a vrut să evite capcana idealismului subiectiv extrem din filosofia lui G. Berkeley. Spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure, categorii sau forme a priori ale sensibilităţii umane, care au atât o idealitate transcendentală, cât şi o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experienţă, condiţionând orice percepţie omenească. „Fără să aparţină lucrurilor în sine (noumen-uri), fiind în schimb forme universale ale intuiţiei omeneşti, spaţiul şi timpul au deci o anumită obiectivitate. O obiectivitate (sic!) care ne permite să deosebim fenomenele - lumea fenomenală care ia naştere prin mijlocirea lor, de pura aparenţă inconsistentă sau de simpla iluzie”. Or, Heidegger are o interpretare „violentă“ și confuzantă cu subiectivitatea imaginativă: facultatea imaginativă (Einbildungskraft) este „timpul însuși“ și facultatea imaginativă ar pregăti determinarea ființei umane ca Dasein, adică pornind de la timpul excesiv subiectivizat. Heidegger vorbește ulterior despre „Dasein-ul din om“, lucru care, după cum remarca Gadamer, a părut surprinzător, deoarece nu se mai putea ști dacă Dasein înseamnă omul însuși sau o „facultate“ a sa...

Pe lângă filosofie și artă (produs al facultății imaginației), omul nu poate evita impactul religiozității și al teogoniei implicite, astfel că terenul conştiinţei tragice este agonul (lupta/războiul) permanent dintre credinţa într-un univers creat pentru om şi al unui un om creat pentru eternitate, cu raţiunea (inclusiv rațiunea ”pură” a lui Kant) care ne propune un univers indiferent şi un destin finit. Ca atare, Miguel Unamuno, cu ”Sentimentul tragic al vieții” nu poate fi omis. Întreaga cultură a omenirii şi religia, în special, îşi găsesc acum explicaţia, raportate la sentimentul tragic al vieţii. Divinitatea nu este decît rezultatul dorinţei de infinire, de nemurire, care îşi creează propriul său obiect. Religia îşi deconspiră rădăcina profană atunci când e pusă în contact cu sentimentul tragic al vieţii; ea este rezultatul unui proces mitopoetic şi antropo-morfic: „A crede în Dumnezeu înseamnă a-l crea", cum l-au creat și neoliticii anatolieni de la Göbeklite. Iar omul l-a creat pe Dumnezeu nu pentru a gândi existenţa, ci pentru a salva conştiinţa de la dispariție, chiar dacă o duc vulturii în Cer și nu o mai avem. Geneza divinităţii este afectivă: personificarea iubirii de sine ca formă a salvării de neant. Divinul este dintru început sentimentul obscur şi născînd al personalităţii, întors către exterior, mutat din tanscedentalul tern și finit în transcendentul idealizat, perfect, nemuritor. Din aceeaşi formă de încăpăţînare afectivă care este setea de infinire se nasc toate valorile mari ale omenirii. Omul munceşte pentru a trăi, dar creează pentru a supravieţui. Creaţia este calea profană de acces la nemurire, iubire de sine laică...
Eroii tragici, de la Prometeu la Cristos, de la șamanii care sfidază durerea ca zeii lor până la apostolii lui Cristos, toți au în comun sfidarea limitelor morții prin sacrificiu altruist – a trăi, a suferi și a muri pentru Ceilalți. Sacrificiul pentru semeni anulează limita umană a sfârșitului vieții fizice, crează khatarsys și se fixează în memorie - se constituie în model exemplar de ridicare a omului la nemurire, este SFINȚIRE - supraumanizare, trecere în lumea zeilor, în cerul vieții veșnice perfecte a lui Dumnezeu.

Ioan Crișan, Deva - 9 mai 2017

Johann Sebastian Bach (1685-1750) Violin Concertos

Ţapul ispăşitor şi jocul caprei justiţie cu iezi corupţi

Ritualul cel mai important al vremurilor Scripturii (illo tempore din Vechiul Testament) era oferirea „ţapului ispăşitor” asupra căruia erau rostite (şi puse) păcatele poporului (Levitic 16,8 - 10). În „Apocalipsa lui Enoh” (Hanoh) este interpretarea că puiul de capră (aze) era îndepărtat - întors (azel) în pustiu (necunoscut, haos), la Azazel. Azazel (literal biblic “capra plecării”) poate fi reîntoarcerea păcatelor la origine – la spiritele Răului de unde provin – haosul lui Azazel, fie un loc în afara civilizaţiei ca o ”gropă de gunoi” şi loc de penitenţe (pedepse ale păcatelor), fie o eliberare (capra îndepărtării petelor de la păcate) sau despovărarea ca lăsare a ţapului în voia sorţii sau întâmplării…
Justiţia a făcut din Adrian Năstase un “ţap ispăşitor” al corupţiei (mari şi mici), fiindcă literalmente l-a demonizat “simbol al corupţiei în percepţia publică” şi nu l-a dovedit cu probe judiciare clare, cum era obligaţia ei minimală. Numai că “ţapul ispăşitor” nu a fost capra plecării în Azazel, fiindcă România toată este Azazel: pustiu normativ, haos anomic, un Recycle Bin. Sau Iadul din Grădina Maicii Domnului, din care poţi recupera păcatele spălate/albite şi le poţi reinterpreta ca acte de eroism numai fiindcă ţapul ispăşitor a revenit (n-a fost plecat cu adevărat, fiindcă a făcut simbolic penitenţă ca victimă politică şi nu pe probe, cu pedeapsa dreaptă pentru actele de corupţie!).
Victimizarea ritualică prin care justiţia l-a salvat pe Adrian Năstase este extrem de vizibilă de acum înainte: el este “eroizat” în partidul său, de media şi de opinia publică. În contextul justiţiei mitologizante şi al standardelor multiple (haotice) în raport cu legile, normele morale, valorile şi principiile democraţiei, mecanismul proiecţiei pe ţapul ispăşitor a păcatelor de mică şi mare corupţie, declanşează complementar şi identificarea cu victima “ţap ispăşitor”. Fiindcă toţi suntem oameni păcătoşi, am ciupit, şmecherit, minţit, ascuns fapte reprobabile cu o doză oarecare de tupeu. Identificarea a funcţionat în opţiunea electoratului pentru mitocanul şmecher Traian Băsescu de trei ori: la alegerea sa ca primar al Capitalei şi de două ori ca pereşedinte. Mai are de exersat “teatrul” cu ţapul ispăşitor, ajutat de regizorii din servicii, de Parchetul Codruţei Kovesi şi justiţia cu Daniel Morar la butoanele Curţii…
Revenirea ţapului ispăşitor şi eroizarea lui garantează funcţionarea arhetipului (tiparului) de renaştere a Răului dacă îl cosmetizăm pentru mămăligarii multimilenari - o reciclare a Răului în spaţiul civilizat de democraţie printr-o mascarada ritualică preistorică a pentitenţei.
Traian Băsescu poate jubila, urmează la plata păcatelor ca ţap ispăşitor şi el şi apoi trece la eroizare cu aplaudacii de la Fundaţia Mişcarea Populară. Modelul victimizării lui Adrian Năstase a fost deja validat, experimentul eroizării  este la final şi el va fi recuperat şi reciclat ca o somitate politică şi diplomatică.
Pe şleau, s-a creat precedentul: orice hoţ cu guler alb îmbracă haina “scuzei” magice ca ţap ispăşitor şi se preface că pentru crime grave (care se plătesc cu viaţa ori cu mai multe vieţi de puşcărie) suferă (ispăşeşte simbolic) câteva luni de pârnaie sau chiar de “bucătărie cu suspendare”. După care (re)găseşte prietenii politici şi televiziunile care să-l cosmetizere victimă a procesului politic şi, în consecinţă, ca “erou” nou-nouţ la startul… corupţiei fără corupţi.

fullcontactmental.blogspot.com: Cum întră sexul în ecuaţia cu 6 necunoscute?

Motto:
“Războiul narcissist, care a  luat locul azi cuceririi în dragoste,
 este acela de a căuta o oglindă flatantă în celălalt”
(B.Torgemen)


Între o femeie şi un bărbat, relevă psihanalistul Bernard Torgemen, este “abisul diferenţei”. Întâlnirea, accidentul amoros este încărcat de istorie transgeneraţională: relaţionează doi inşi, fiecare cu cei doi versanţi afectivi (fişiere de memorie/experienţă emoţională) ai primei copilării: fuziunea pozitivă şi di-fuziunea negativă a fiecăruia. În aceste “fişiere” sunt alte 4 "fantome moştenite” – experienţele cu 4 părinţi, între care pot fi diferenţe şi conflicte. Polaritatea afectivă ereditară plăcere (satisfacţie) – frustrare (furie/durere) determină ambivalenţă (de grade diferite) în tiparul ataşamentului uman, astfel că în relaţia cu fiecare părinte avem fuziuni de iubire necondiţionată şi delimitări de neplăcere, respingerea “părţii rele” (frustrante) a părintelui.
Nu este iubire erotică o contopire care echivalează cu fuziunea infantilă determinată de nematurizarea (raţiunii) creierului şi nici sufocarea libertăţii celuilalt, absorbirea lui cu părţile care ne displac, ne fac rău, ci creaţia în doi. Filozoful Jean Paul Sartre scria că marea bucurie a dragostei este “faptul de a ne simţi justificaţi că existăm, că avem de la celălalt justificarea propriei existenţe”. Or, este din cale afară de limpede că fără creativitate şi valoare existenţa umană nu are sens... O întâlnire autentică are pecetea stabilirii contactului a ceea ce este mai bun în sine a celor doi.
Instinctul erotic-sexual e supraindividual: are scop conservarea speciei, geneza de fiinţe noi şi îngrijirea lor până devin apte să supravieţuiască. Nefiind instinct de supravieţuire individual, chiar egoismul său individual îi determină pe bărbat şi femeie să nu aibă copii de-a lungul vieţii. La fiinţele de grup instinctele colective leagă indivizii prin forţe de atracţie - punţi între ei prin care-şi dăruiesc ceva esenţial din ce lipseşte altora. Forţa de seducţie naturală în plan erotic este plăcerea sexuală reciprocă orgiastică – recompensa creierului pentru a dori repetarea şi, astfel, a stabiliza relaţia celor doi. Sexul se poate face “orbeşte” fără teorie şi, dincolo de satisfacţie animalică, “lipsa” pe care o umple Celălalt este parţial inconştientă şi, mai mult, se exprimă şi se afişează inversat ca un dar sau premiu pentru a anula riscul abandonului.
Diferenţa dintre dorinţa ca instinct, ca pulsiune sexuală intrată în câmpul conştiinţei şi dorul de ceea ce ne lipseşte, ca ţintă predefinită a dorinţei, este relevată de Pauline Post: “Dragostea şi dorinţa au în comun dorul, dar marea diferenţă  este că dorinţa nu îşi cunoaşte obiectul precis, este doar săgeata prin care dragostea ne leagă de obiect”. Un “obiect iubit” care este în mod inconştient legătura fuzională a primei copilării - dar nu se mai poate rezuma la ea, ci el este proiectat - în lipsa omului concret care nu a apărut încă - de fantezie, idealizat şi chiar idolatrizat. Dorinţa te împinge în realitate, dar după întâlnirea cu Altul şi după consumarea sexului, constaţi că te-ai înşelat şi nu este persoana potrivită, dar nu anulezi, nu accepţi dispariţia rodului fanteziei tale.
Jocul amoros are şi scopul să apere, să mascheze cât mai bine vulnerabilitatea (angoasa) de a fi abandonaţi, de a nu mai fi/însemna nimic pentru celălalt, de a nu fi doar statistică, un copil în plus pe lume, o fiinţă fără justificare în plan esenţial uman. Riscul dezamăgirii, neîmpărtăşirii, depărţirii etc. se leagă în memoria emoţională de angoasa abandonului matern, iar aceasta de trauma naşterii - riscul de regresum ad uterum ca tipar al regresiei la om - al fugii de durere reală, dar şi al fugii de realitatea frustrantă şi din… viaţă.
De aceea, cucerirea amoroasă face de o inversare facilitată de mecanismul proiecţiei pe celălalt a pulsiunii noastre cu valenţă liberă şi care găseşte în celălalt valenţa liberă.  Ne imaginăm că “îl hrănim” de ceea ce am fost privaţi, îi aducem celuilalt stări, atitudini şi lucruri de care noi am fost lipsiţi, îl asaltăm cu daruri pe care le vrem exclusivităţi. Fiindcă dragostea nu este nici completare şi nici identificare cu altul, ci sărbătoare continuă ca luptă pentru cucerire, pentru seducţia neîntreruptă.
Îndrăgostiţii se atrag vizibil, se ţin de mână, se sărută pasional, se îmbrăţişează, se hrănesc unul pe altul şi în intimitate nu se mai satură de sex. Ei creează o punte cu sens dublu pe care îşi dăruiesc unul altuia, pentru plăcerea maximală, tot ce au de dăruit (dacă au!) şi îşi imaginează că îi lipseşte partenerului. Dar sexul în relaţia erotică, să fie clar, nu potoleşte o foame, ci declanşează, provoacă una care devine repede o dependenţă care poate fi periculoasă.
Neîndrăgostit omul are “centrul de greutate” în sine, accidental amoros dublează centrele de greutate şi el devine obsedat de al doilea centru de greutate. Seducerea şi păstrarea "celuilalt” devine condiţia esenţială a propriei existenţe, celălalt devine stăpânul gândurilor, emoţiilor, preocupărilor, neliniştilor şi disperărilor sale dramatice şi tragice.
“Rana fiinţei” sau angoasa singurătăţii bebeluşului, generată de lipsa/neglijenţa/pedepsele mamei, este partea refulată a ataşamentului matern primar fiindcă contravine supravieţuirii şi dezvoltării psihice a copilului. Frica de a fi părăsit sau ignorat – groaza de această cădere sau umilire supremă, cu originea explicată de Freud în abandonul matern – este prezentă în dragoste tocmai datorită mizei sale maximale: împlinirea, realizarea împărtăşind viaţa vie cu altă fiinţă “potrivită”, “aleasă” şi atât de dorită încât este… idealizată. Este firesc să-ţi doreşti împlinirea totală, dar şi să fii realist!  “Ruptura” la femeie în relaţia amoroasă este mai puternică şi dramatică, faţă de despărţirea la bărbat unde separarea de mamă este rezolvată de complexul lui Oedip şi tabuizată prin incest. Dar şi fixaţia afectivă între mame şi fiicele lor este mai uşor posibilă, datorită complexului oedipian diminuat...
În dragoste  “rana fiinţei” se redeschide ca nevoie disperată de a avea pe cineva lângă tine care să nu mai plece şi să fie mai împlinitor ca o mamă. Accidentul amoros este întâlnirea cu noul catalizator al naşterii de sine, cu cineva care ne asigură dreptul de a trăi, dar ne şi reaminteşte tulburător că existăm şi prin altul – trebuie să fim şi alteritate ca să fim mai împliniţi. Jocul dragostei este un joc continuu de putere, de menţinere a vrajei seducţiei celuilalt. Ceea ce îl face mai greu de descâlcit este inversarea rolurilor: jucăm rolul opus lipsei noastre: dacă vrem să fim salvaţi/dependenţi – vom seduce şi vom încerca să păstrăm cucerirea ca stăpâni/Salvatori. Iar dacă vrem să fim Salvatori/protectori – intrăm în postura celui care trebuie salvat din naufragiu, jucăm rolul victimei supuse.
Punerea în scenă inversată evită psihologic abandonul şi, totodată, rămâne mesajul a ceea ce aşteptăm de la celălalt - confirmarea propriei existenţe, faptul că suntem necesari celuilalt. Deschiderea spre realitate în iubire şi abandonul fanteziilor este dat de acest contact nemijlocit şi nedisimulat… între părţile cele mai bune ale partenerilor şi înflorirea lor, îmbogăţirea lor creatoare. Întâlnirea se transformă în relaţie dacă suntem capabili, plecând de la identităţile singulare şi mai ales de la nucleul lor valoros, să creăm o identitate nouă în doi, identitatea comună de cuplu.

Cum întră sexul în ecuaţia cu 6 necunoscute?

Motto:
“Războiul narcissist, care a  luat locul azi cuceririi în dragoste,
 este acela de a căuta o oglindă flatantă în celălalt”
(B.Torgemen)


Între o femeie şi un bărbat, relevă psihanalistul Bernard Torgemen, este “abisul diferenţei”. Întâlnirea, accidentul amoros este încărcat de istorie transgeneraţională: relaţionează doi inşi, fiecare cu cei doi versanţi afectivi (fişiere de memorie/experienţă emoţională) ai primei copilării: fuziunea pozitivă şi di-fuziunea negativă a fiecăruia. În aceste “fişiere” sunt alte 4 "fantome moştenite” – experienţele cu 4 părinţi, între care pot fi diferenţe şi conflicte. Polaritatea afectivă ereditară plăcere (satisfacţie) – frustrare (furie/durere) determină ambivalenţă (de grade diferite) în tiparul ataşamentului uman, astfel că în relaţia cu fiecare părinte avem fuziuni de iubire necondiţionată şi delimitări de neplăcere, respingerea “părţii rele” (frustrante) a părintelui.
Nu este iubire erotică o contopire care echivalează cu fuziunea infantilă determinată de nematurizarea (raţiunii) creierului şi nici sufocarea libertăţii celuilalt, absorbirea lui cu părţile care ne displac, ne fac rău, ci creaţia în doi. Filozoful Jean Paul Sartre scria că marea bucurie a dragostei este “faptul de a ne simţi justificaţi că existăm, că avem de la celălalt justificarea propriei existenţe”. Or, este din cale afară de limpede că fără creativitate şi valoare existenţa umană nu are sens... O întâlnire autentică are pecetea stabilirii contactului a ceea ce este mai bun în sine a celor doi.
Instinctul erotic-sexual e supraindividual: are scop conservarea speciei, geneza de fiinţe noi şi îngrijirea lor până devin apte să supravieţuiască. Nefiind instinct de supravieţuire individual, chiar egoismul său individual îi determină pe bărbat şi femeie să nu aibă copii de-a lungul vieţii. La fiinţele de grup instinctele colective leagă indivizii prin forţe de atracţie - punţi între ei prin care-şi dăruiesc ceva esenţial din ce lipseşte altora. Forţa de seducţie naturală în plan erotic este plăcerea sexuală reciprocă orgiastică – recompensa creierului pentru a dori repetarea şi, astfel, a stabiliza relaţia celor doi. Sexul se poate face “orbeşte” fără teorie şi, dincolo de satisfacţie animalică, “lipsa” pe care o umple Celălalt este parţial inconştientă şi, mai mult, se exprimă şi se afişează inversat ca un dar sau premiu pentru a anula riscul abandonului.
Diferenţa dintre dorinţa ca instinct, ca pulsiune sexuală intrată în câmpul conştiinţei şi dorul de ceea ce ne lipseşte, ca ţintă predefinită a dorinţei, este relevată de Pauline Post: “Dragostea şi dorinţa au în comun dorul, dar marea diferenţă  este că dorinţa nu îşi cunoaşte obiectul precis, este doar săgeata prin care dragostea ne leagă de obiect”. Un “obiect iubit” care este în mod inconştient legătura fuzională a primei copilării - dar nu se mai poate rezuma la ea, ci el este proiectat - în lipsa omului concret care nu a apărut încă - de fantezie, idealizat şi chiar idolatrizat. Dorinţa te împinge în realitate, dar după întâlnirea cu Altul şi după consumarea sexului, constaţi că te-ai înşelat şi nu este persoana potrivită, dar nu anulezi, nu accepţi dispariţia rodului fanteziei tale.
Jocul amoros are şi scopul să apere, să mascheze cât mai bine vulnerabilitatea (angoasa) de a fi abandonaţi, de a nu mai fi/însemna nimic pentru celălalt, de a nu fi doar statistică, un copil în plus pe lume, o fiinţă fără justificare în plan esenţial uman. Riscul dezamăgirii, neîmpărtăşirii, depărţirii etc. se leagă în memoria emoţională de angoasa abandonului matern, iar aceasta de trauma naşterii - riscul de regresum ad uterum ca tipar al regresiei la om - al fugii de durere reală, dar şi al fugii de realitatea frustrantă şi din… viaţă.
De aceea, cucerirea amoroasă face de o inversare facilitată de mecanismul proiecţiei pe celălalt a pulsiunii noastre cu valenţă liberă şi care găseşte în celălalt valenţa liberă.  Ne imaginăm că “îl hrănim” de ceea ce am fost privaţi, îi aducem celuilalt stări, atitudini şi lucruri de care noi am fost lipsiţi, îl asaltăm cu daruri pe care le vrem exclusivităţi. Fiindcă dragostea nu este nici completare şi nici identificare cu altul, ci sărbătoare continuă ca luptă pentru cucerire, pentru seducţia neîntreruptă.
Îndrăgostiţii se atrag vizibil, se ţin de mână, se sărută pasional, se îmbrăţişează, se hrănesc unul pe altul şi în intimitate nu se mai satură de sex. Ei creează o punte cu sens dublu pe care îşi dăruiesc unul altuia, pentru plăcerea maximală, tot ce au de dăruit (dacă au!) şi îşi imaginează că îi lipseşte partenerului. Dar sexul în relaţia erotică, să fie clar, nu potoleşte o foame, ci declanşează, provoacă una care devine repede o dependenţă care poate fi periculoasă.
Neîndrăgostit omul are “centrul de greutate” în sine, accidental amoros dublează centrele de greutate şi el devine obsedat de al doilea centru de greutate. Seducerea şi păstrarea "celuilalt” devine condiţia esenţială a propriei existenţe, celălalt devine stăpânul gândurilor, emoţiilor, preocupărilor, neliniştilor şi disperărilor sale dramatice şi tragice.
“Rana fiinţei” sau angoasa singurătăţii bebeluşului, generată de lipsa/neglijenţa/pedepsele mamei, este partea refulată a ataşamentului matern primar fiindcă contravine supravieţuirii şi dezvoltării psihice a copilului. Frica de a fi părăsit sau ignorat – groaza de această cădere sau umilire supremă, cu originea explicată de Freud în abandonul matern – este prezentă în dragoste tocmai datorită mizei sale maximale: împlinirea, realizarea împărtăşind viaţa vie cu altă fiinţă “potrivită”, “aleasă” şi atât de dorită încât este… idealizată. Este firesc să-ţi doreşti împlinirea totală, dar şi să fii realist!  “Ruptura” la femeie în relaţia amoroasă este mai puternică şi dramatică, faţă de despărţirea la bărbat unde separarea de mamă este rezolvată de complexul lui Oedip şi tabuizată prin incest. Dar şi fixaţia afectivă între mame şi fiicele lor este mai uşor posibilă, datorită complexului oedipian diminuat...
În dragoste  “rana fiinţei” se redeschide ca nevoie disperată de a avea pe cineva lângă tine care să nu mai plece şi să fie mai împlinitor ca o mamă. Accidentul amoros este întâlnirea cu noul catalizator al naşterii de sine, cu cineva care ne asigură dreptul de a trăi, dar ne şi reaminteşte tulburător că existăm şi prin altul – trebuie să fim şi alteritate ca să fim mai împliniţi. Jocul dragostei este un joc continuu de putere, de menţinere a vrajei seducţiei celuilalt. Ceea ce îl face mai greu de descâlcit este inversarea rolurilor: jucăm rolul opus lipsei noastre: dacă vrem să fim salvaţi/dependenţi – vom seduce şi vom încerca să păstrăm cucerirea ca stăpâni/Salvatori. Iar dacă vrem să fim Salvatori/protectori – intrăm în postura celui care trebuie salvat din naufragiu, jucăm rolul victimei supuse.
Punerea în scenă inversată evită psihologic abandonul şi, totodată, rămâne mesajul a ceea ce aşteptăm de la celălalt - confirmarea propriei existenţe, faptul că suntem necesari celuilalt. Deschiderea spre realitate în iubire şi abandonul fanteziilor este dat de acest contact nemijlocit şi nedisimulat… între părţile cele mai bune ale partenerilor şi înflorirea lor, îmbogăţirea lor creatoare. Întâlnirea se transformă în relaţie dacă suntem capabili, plecând de la identităţile singulare şi mai ales de la nucleul lor valoros, să creăm o identitate nouă în doi, identitatea comună de cuplu.

Ioan Crişan 

Inventarea ficţionalităţii Celuilalt

Baudrillard şi Guillaume afirmă în "Figurile Alterităţii" că suntem oglindiţi în mintea Celuilalt (pe puntea/inter-relaţia informaţională) prin diferenţa sau alteritatea faţă de identitatea lor. Dacă Altul e necunoscut (black box), apare repulsia ostilă faţă de necunoscut - xenofobia. Dacă nu, pentru a-l reprezenta pe Ăl Altfel, extragem din memorie (old experience, old memory): istorie, ideologie şi mitologie cvasiaplicabilă la analiza comparată şi... produsul este "inventarea ficţionalităţii Celuilalt". Din start, conexiunea reflectării (oglindirii) este omisă fiindcă e "trecerea care suprimă trecerea" - cum o definea Hegel - adică e fără corporalitate sau energie perceptibilă. Clişeul-cocteil al imaginii istorico-mitico-ideologice n-are cum fi decât o aparenţă, o reprezentare nedegroşată de arbitrar, ataşată de cel care este "altfel". Nietzsche zicea că oamenii, din comoditate mintală (mimimum de efort pentru maximum de confort) cred în valoarea de adevăr a aparenţei, ajung să o vadă drept calitate a lucrului şi apoi esenţa lui efectivă. Bine aţi (re)venit acasă printre vedenii, în mitul peşterii  lui Platon! Cine are argumente să combată mitul Internetului virtual ca Peştera din Ceruri, cu toate umbrele înşelătoare înteţite de reclamă, ideologii manipulatorii, trivialitate care excită restantul biologic al omului, produsele ale gândirii mitice primitive uncţionând cu imagini şi reprezentări fără concept  - ca nişte simple benzi desenate policrome care cad în cascade fără oprire?!?

E clar că dacă nu ai ochiul controlat de interpretarea logică şi experienţa înţeleaptă a creierului, lumina soarelui care intră în peşteră, concurentă cu lumina făcliilor şi jocul pâlpâirilor flăcărilor va face "umbrele" să joace liber şi fără mare consum de energie pe scena fanteziei sau imaginarului. 

Psihanaliştii şi ciberneticienii au avertizat că sistemele de semnalizare-comunicare-cunoaştere au principii opuse: senzorialitatea animală solicită creierului minimum de efort pentru maximum de confort, gândirea logică, gândirea morală şi estetică solicită maximum de efort pentru minimum de confort la nivel superior de progres cultural. Bref, mama obligă bebeluşul mamifer să facă caca şi pipi prin controlul sfincterelor cu voinţa creată şi ambalată în cuvinte-concepte, ceea ce este contra naturii, dar este perfect înscris în... tiparele culturii. Cultura în creier intră şi se conservă prin legături temporare sau reflexe condiţionate (care se pot automatiza, devenind a doua natură) şi mamele le modelează creierul copiilor repetând (repetitio - mater studiorum) ataşarea tiparelor culturale de recompense: aşa e bine, aşa e frumos, aşa se cuvine şi aşa trebuie să fie plăcut. Modelele natural-egoiste anticulturale le conectează de pedeapsă - rău, ruşine, vinovăţie, intolerabil, tabu. Oamenii, cum zicea Nietzsche, preferă o aparenţă comodă regresată în urinar şi în privata ecologică fără murus dacicus şi fără Valul lui Traian! Fenomenele actuale de impact între culturi şi civilizaţii, fie că vorbim de cele tradiţionale, fie de cultura cărţii (galaxia Guttenberg) şi cultura imaginii video, ne pun cu stringenţă problema graniţei sau limitelor.
Cunoaşterea şi comunicarea umană sunt procese şi fenomene de relaţie între subiect şi obiect şi, cum se observă, contactul are loc pe frontiere sau graniţe: subiectul uzează de simţurile naturale în graniţă cu cultura şi obiectul îi prezintă coaja aparenţei concret-senzorială, bogată şi cu multe aspecte întâmplătoare, excitante, şocante, exotice şi chiar necunoscute.
Nu putem omite că ştiinţa ne-a dovedit în doar un secol forţa universală a gândirii sistematice şi că altă putere de asemenea anvergură de a ajunge la esenţa şi legităţile obiective ale lumii nu avem... 
Materialul informaţional intrat în creier prin simţuri poate rămâne materie primă pentru ficţiune sau imaginaţie, aşa cum a fost şi la debutul barbariei şi am putea remitologiza şi reideologiza Universul. Dar materialul asimilat de simţuri poate fi analizat şi decantat prin filtrul gândirii, un efort greu cu instrumentele discursive ale logicii clasice şi al logicii polivalente de fineţe.
Trecem sau nu de graniţa ficţionalităţii Celuilalt sau de inventarea Alterităţii a redevenit o dilemă cu consecinţe privind destinul lui homo sapiens. Poate cineva scrie teorema lui Pitagora cu benzi desenate, poate gândi şi exprima teoria relativităţii lui Einstein în reprezentări fără concept tipice gândirii iconice sau poate transmite regulile aritecturale ale anticului Vitruvius viitorilor arhitecţi?!?

Vârfurile elitei raţionale şi iraţionale sunt parte a poporului - cea raţională îşi asumă răspunderea, cea iraţională îşi proiectează laşitatea şi trădarea asupra poporului..

In studenţie aveam o legitimaţie de acces la "fondul secret" de cărţi al Bibliotecii Universităţii BB Cluj-Napoca. Am citit serios din cărţi interzise atunci ca să scriu un eseu despre profilul spiritual al poporului român, prezentat în cercul de studenţi şi profesori elitişti. Cultura românească a suferit influenţe modelatoare care se exprimă. după asimilare, proporţional, în creaţiile folclorice (mituri, legende, poezii), în creaţiile elitei noastre de-a lungul istoriei, în deciziile fundamentale ale elitei politice şi militare la răscrucile istoriei şi în comportamentul maselor în acele ocazii sau neşanse. În prima fază de documentare, înclinam să exagerez vâna filozofic-raţională de influenţă antică grecească (prin coloniile pontice, import de specialişti, exilaţi ş.a.) şi romană (ocupaţia, dreptul roman, misionariatul creştin).
Vâna de raşionalitate avea continuitate în Evul Mediu prin renascentiştii italieni de la curţile voievodale (D. Cantemir, V. Lupu, C. Brâncoveanu, cronicarii iluminişti, mănăstirile cu tipografii) şi în epoca modernă prin iluminismul francez şi german, filozofia clasică germană, raţionalismul francez cartezian şi cel politic care a fundamentat drepturile omului la Revoluţia Burgheză. Am citit filozofia şi ideologia mistic-iraţională care a generat mişcarea legionară la noi, sprijinită cu zel de o bună parte a elitei culturale, a clasei politice şi a clerului ortodox. Am intuit structurile similare ale cuiburilor legionare şi celulelor ilegaliste ale comuniştilor, precum şi întreţinerea primelor cu propagandă şi fonduri de fasciştii din afară şi a ultimelor cu ideologie şi fonduri de la Comintern. Cum a dovedit istoria, nu au fost oprite din dezvoltare de către forţele naţionale raţionale la timp, nici unul din mişcările extremiste structurate pe ideologii iraţionale şi utopice.
Am avut o dictatură legionară în alianţă cu un regim fascist din Germania la vreme de război (mizând iraţional pe victoria tiraniei de extremă dreapta), am avut şi o dictatură comunistă în simbioză parazitară cu stăpânii comunişti din URSS, după o pace în care contam ca victime ale istoriei din propria decizie iraţională.  Deci, a trebuit să recunosc, pe linia exploatării emoţiei mistice a misterului cosmic şi iraţionalităţii lumii, ca şi N. Crainic şi L. Blaga, că avem un filon iraţional puternic care se transferă nepermis din cultura metaforei artistice în filozofie şi politică şi ne alienează existenţa perioade bune de istorie.
Asumarea trecutului înseamnă învăţarea lecţiilor lui de către un popor. Or, acum românii par nostalgici în mod iraţional după supravieţuirea din comunism şi, totodată, se supun iraţional prea mult unui autoritarism politic care se declară de dreapta şi se sprijină pe mari puteri de dreapta în curs de derapaj spre extreme iraţionale prin efecte. Mă refer la războaiele zonale repetate (cu miza umanistă a lichidării terorismului şi a creării de regimuri democratice stabile nefinalizată, deci iraţionale) şi criza globalizată care le afectează popoarele şi extind efectele deflaţiei economice şi crizei financiare provocate intenţionat prin legislaţie toxică la toată planeta. 
P Krugman, laureat al Nobelului pentru economie în 2008, a dovedit că actuala criză economică are cauzele în inegalităţile sociale şi economice create şi accentuate de regimul de dreapta Bush-senior prin aservirea americanilor la interesele oligarhiei financiare, ale marilor producători de armament şi din industria petrolieră, care au obţinut profituri imense din războaiele din Iraq şi Afganistan. Consumatorii obişnuiţi manipulaţi să fie favorabili acestei politici - au fost daţi pe mâna băncilor comerciale cărora regimul Bush le-a permis, prin intermediul politicii Rezervei Federale SUA, să autolegifereze crearea de active toxice, fictive şi condiţii formale pentru credite fără acoperire reală, inflamând “bula de supraconsum” şi “bula imobiliară” care apoi le-a ruinat viaţa maselor de americani. Proştii repetă istoria cu mare probabilitate, cei raţionali nu. La această răscruce a istoriei naţionale cărţile nu sunt jucate, poporul român are o vână raţională groasă indubitabilă, dar are nevoie de elita culturală şi politică autentic raţională.
Opusă iraţionalilor (cinicilor şi perverşilor) de la putere, această forţă de elită trebuie să dea speranţe reale românilor şi să le explice mijloacele raţionale şi democratice de a-şi recâştiga demnitatea în Europa. 
E clar că, legea lui Prigoană care schimbă numele romilor în ţigani nu va da românilor nimic esenţial la nivelul voinţei de a fi cetăţeni responsabili, ci doar o schimbare externă la nivelul imaginii. Ca atare, este o simplă mişcare tactică în strategia de manipulare a regimului Băsescu.