Inventarea ficţionalităţii Celuilalt

Baudrillard şi Guillaume afirmă în "Figurile Alterităţii" că suntem oglindiţi în mintea Celuilalt (pe puntea/inter-relaţia informaţională) prin diferenţa sau alteritatea faţă de identitatea lor. Dacă Altul e necunoscut (black box), apare repulsia ostilă faţă de necunoscut - xenofobia. Dacă nu, pentru a-l reprezenta pe Ăl Altfel, extragem din memorie (old experience, old memory): istorie, ideologie şi mitologie cvasiaplicabilă la analiza comparată şi... produsul este "inventarea ficţionalităţii Celuilalt". Din start, conexiunea reflectării (oglindirii) este omisă fiindcă e "trecerea care suprimă trecerea" - cum o definea Hegel - adică e fără corporalitate sau energie perceptibilă. Clişeul-cocteil al imaginii istorico-mitico-ideologice n-are cum fi decât o aparenţă, o reprezentare nedegroşată de arbitrar, ataşată de cel care este "altfel". Nietzsche zicea că oamenii, din comoditate mintală (mimimum de efort pentru maximum de confort) cred în valoarea de adevăr a aparenţei, ajung să o vadă drept calitate a lucrului şi apoi esenţa lui efectivă. Bine aţi (re)venit acasă printre vedenii, în mitul peşterii  lui Platon! Cine are argumente să combată mitul Internetului virtual ca Peştera din Ceruri, cu toate umbrele înşelătoare înteţite de reclamă, ideologii manipulatorii, trivialitate care excită restantul biologic al omului, produsele ale gândirii mitice primitive uncţionând cu imagini şi reprezentări fără concept  - ca nişte simple benzi desenate policrome care cad în cascade fără oprire?!?

E clar că dacă nu ai ochiul controlat de interpretarea logică şi experienţa înţeleaptă a creierului, lumina soarelui care intră în peşteră, concurentă cu lumina făcliilor şi jocul pâlpâirilor flăcărilor va face "umbrele" să joace liber şi fără mare consum de energie pe scena fanteziei sau imaginarului. 

Psihanaliştii şi ciberneticienii au avertizat că sistemele de semnalizare-comunicare-cunoaştere au principii opuse: senzorialitatea animală solicită creierului minimum de efort pentru maximum de confort, gândirea logică, gândirea morală şi estetică solicită maximum de efort pentru minimum de confort la nivel superior de progres cultural. Bref, mama obligă bebeluşul mamifer să facă caca şi pipi prin controlul sfincterelor cu voinţa creată şi ambalată în cuvinte-concepte, ceea ce este contra naturii, dar este perfect înscris în... tiparele culturii. Cultura în creier intră şi se conservă prin legături temporare sau reflexe condiţionate (care se pot automatiza, devenind a doua natură) şi mamele le modelează creierul copiilor repetând (repetitio - mater studiorum) ataşarea tiparelor culturale de recompense: aşa e bine, aşa e frumos, aşa se cuvine şi aşa trebuie să fie plăcut. Modelele natural-egoiste anticulturale le conectează de pedeapsă - rău, ruşine, vinovăţie, intolerabil, tabu. Oamenii, cum zicea Nietzsche, preferă o aparenţă comodă regresată în urinar şi în privata ecologică fără murus dacicus şi fără Valul lui Traian! Fenomenele actuale de impact între culturi şi civilizaţii, fie că vorbim de cele tradiţionale, fie de cultura cărţii (galaxia Guttenberg) şi cultura imaginii video, ne pun cu stringenţă problema graniţei sau limitelor.
Cunoaşterea şi comunicarea umană sunt procese şi fenomene de relaţie între subiect şi obiect şi, cum se observă, contactul are loc pe frontiere sau graniţe: subiectul uzează de simţurile naturale în graniţă cu cultura şi obiectul îi prezintă coaja aparenţei concret-senzorială, bogată şi cu multe aspecte întâmplătoare, excitante, şocante, exotice şi chiar necunoscute.
Nu putem omite că ştiinţa ne-a dovedit în doar un secol forţa universală a gândirii sistematice şi că altă putere de asemenea anvergură de a ajunge la esenţa şi legităţile obiective ale lumii nu avem... 
Materialul informaţional intrat în creier prin simţuri poate rămâne materie primă pentru ficţiune sau imaginaţie, aşa cum a fost şi la debutul barbariei şi am putea remitologiza şi reideologiza Universul. Dar materialul asimilat de simţuri poate fi analizat şi decantat prin filtrul gândirii, un efort greu cu instrumentele discursive ale logicii clasice şi al logicii polivalente de fineţe.
Trecem sau nu de graniţa ficţionalităţii Celuilalt sau de inventarea Alterităţii a redevenit o dilemă cu consecinţe privind destinul lui homo sapiens. Poate cineva scrie teorema lui Pitagora cu benzi desenate, poate gândi şi exprima teoria relativităţii lui Einstein în reprezentări fără concept tipice gândirii iconice sau poate transmite regulile aritecturale ale anticului Vitruvius viitorilor arhitecţi?!?