lumină de criză violet

Faceți căutări pe acest blog

joi, 11 mai 2017

Tragicul - agonul depășirii limitei morții


Göbekli Tepe este sanctuarul religios neolitic de la mijlocul sec. X î.e.n. (peste 12.000 ani) cu pictograma ”înmormântării în cer”: craniul de om pe aripa unui vultur și un corp fără cap mai jos. Curățat de carne de vulturi, sufletul se ridica la cer și  oasele erau depozitate în osuarul din obelisc. Practica este încă folosită în Tibet cu credința că sufletul din cap este ridicat în zbor la nemurire și este cel mai vechi ritual de eliberare a sufletului morților cunoscut până astăzi...
Reluându-l pe Nietzsche (Supraomul – rezultatul conștiinței care refuză limita) și fără a fi original, G. Liiceanu reia ideea tragismului exclusiv la om : sentimentul tragicului se naște în spaţiul confruntării dintre conştiinţa umană şi limită: “animalitatea reprezintă limita care nu se cunoaşte pe sine, numai omul  reprezintă simultan limita şi conştiinţa de sine a limitei...” Tragicul se naște în întâlnirea fiinţei conştiente finite (muritoare) cu finitudinea (dispariția) percepută ca limită” : dacă nu-ţi depăşeşti limitele nu eşti om, dar dacă le depăşeşti eşti ”pedepsit”pentru tentativa de-a sparge tiparele individuale sau istorice, „tragici sunt doar cei excelenţi, pentru că numai ei ajung la limita proprie tragicului, numai ei sunt exemplari prin năzuinţa şi căderea noastră comună”.  
Liiceanu omite că a tradus  ”Ființă și timp” - ”Sein und Zeit” de Martin Heidegger la care Dasein-ul este ființa(rea) concretă în timp: temporalitatea ființei înseși conștientă limita dispariției își crează orizontul transcendent al sensului de a fi. Oamenii au o existență neteoretică și condiționată temporal, imposibil de definit ca "aceasta este" un dat atemporal sau extratemporal. Existența (Sein/ontos) e înțeleasă în forma sa temporală (Dasein), cu înțelegerea temporalității sale și sensul unitar al lui a fi - al structurii temporale în cele trei dimensiuni: "Viitor", "Prezent" și "Trecut". Concepția lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, îmbogățind curentele existențialismului și deconstructivismului. Heidegger afirmase despre Imm. Kant că a fost „primul și singurul care a mers o bucată de drum către investigarea dimensiunii temporalității ființei“ . Kant a vrut să evite capcana idealismului subiectiv extrem din filosofia lui G. Berkeley. Spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure, categorii sau forme a priori ale sensibilităţii umane, care au atât o idealitate transcendentală, cât şi o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experienţă, condiţionând orice percepţie omenească. „Fără să aparţină lucrurilor în sine (noumen-uri), fiind în schimb forme universale ale intuiţiei omeneşti, spaţiul şi timpul au deci o anumită obiectivitate. O obiectivitate (sic!) care ne permite să deosebim fenomenele - lumea fenomenală care ia naştere prin mijlocirea lor, de pura aparenţă inconsistentă sau de simpla iluzie”. Or, Heidegger are o interpretare „violentă“ și confuzantă cu subiectivitatea imaginativă: facultatea imaginativă (Einbildungskraft) este „timpul însuși“ și facultatea imaginativă ar pregăti determinarea ființei umane ca Dasein, adică pornind de la timpul excesiv subiectivizat. Heidegger vorbește ulterior despre „Dasein-ul din om“, lucru care, după cum remarca Gadamer, a părut surprinzător, deoarece nu se mai putea ști dacă Dasein înseamnă omul însuși sau o „facultate“ a sa...
Pe lângă filosofie și artă (produs al facultății imaginației), omul nu poate evita impactul religiozității și al teogoniei implicite, astfel că terenul conştiinţei tragice este agonul (lupta/războiul) permanent dintre credinţa într-un univers creat pentru om şi al unui un om creat pentru eternitate, cu raţiunea (inclusiv rațiunea ”pură” a lui Kant) care ne propune un univers indiferent şi un destin finit. Ca atare, Miguel Unamuno, cu ”Sentimentul tragic al vieții” nu poate fi omis. Întreaga cultură a omenirii şi religia, în special, îşi găsesc acum explicaţia, raportate la sentimentul tragic al vieţii. Divinitatea nu este decît rezultatul dorinţei de infinire, de nemurire, care îşi creează propriul său obiect. Religia îşi deconspiră rădăcina profană atunci când e pusă în contact cu sentimentul tragic al vieţii; ea este rezultatul unui proces mitopoetic şi antropo-morfic: „A crede în Dumnezeu înseamnă a-l crea", cum l-au creat și neoliticii anatolieni de la Göbeklite. Iar omul l-a creat pe Dumnezeu nu pentru a gândi existenţa, ci pentru a salva conştiinţa de la dispariție, chiar dacă o duc vulturii în Cer și nu o mai avem. Geneza divinităţii este afectivă: personificarea iubirii de sine ca formă a salvării de neant. Divinul este dintru început sentimentul obscur şi născînd al personalităţii, întors către exterior, mutat din tanscedentalul tern și finit în transcendentul idealizat, perfect, nemuritor. Din aceeaşi formă de încăpăţînare afectivă care este setea de infinire se nasc toate valorile mari ale omenirii. Omul munceşte pentru a trăi, dar creează pentru a supravieţui. Creaţia este calea profană de acces la nemurire, iubire de sine laică...
Eroii tragici, de la Prometeu la Cristos, de la șamanii care sfidază durerea ca zeii lor până la apostolii lui Cristos, toți au în comun sfidarea limitelor morții prin sacrificiu altruist – a trăi, a suferi și a muri pentru Ceilalți. Sacrificiul pentru semeni anulează limita umană a sfârșitului vieții fizice, crează khatarsys și se fixează în memorie - se constituie în model exemplar de ridicare a omului la nemurire, este SFINȚIRE - supraumanizare, trecere în lumea zeilor, în cerul vieții veșnice perfecte a lui Dumnezeu.
Ioan Crișan, Deva - 9 mai 2017

Niciun comentariu: