Alchimia biologică a iubirii erotice

Specia umană are ereditatea primatelor, peste care a stocat ereditatea socio-culturală şi ambele sunt esenţiale în determinismul comportamentului sexual-erotic.
“De la coup de foudre când inimile bat la unison şi până la decizia de a face copii care vor prelungi sentimentul de dragoste, ataşându-l de cel familial, nimeni nu e liber de trecutul din memorie şi nu scapă moştenirii familiale, fondului genealogic al schemelor transgeneraţionale prestabilite care amestecă şi leagă sentimentele şi relaţiile de iubire originare dintre tata şi mama, mamă – fiu şi fiică, tată – fiică şi fiu, precum şi dintre bunici şi părinţi sau nepoţi” afirmă psihologul M. Vaillant.
Prejudecăţile că iubirea ţine cât este programată genetic sau are doar raţiuni etice şi sociale s-au spulberat, neurologia a găsit explicaţii ale fenomenului cu ajutorul chimiei. Hormonii naturali folosiţi de selecţie la om au relevat că în diversele lor coctailuri pot cataliza sau sau inhiba anumite activităţi cerebrale pentru a favoriza condiţiile procreerii şi menţinerii culpurilor cât este necesar spre a-şi creşte şi forma urmaşii până la maturitate.
Deceniul 2001 – 2010 a excelat în studiul creierului prin imagistica tomografică computerizată cu izotopi marcaţi. Zonele şi circuitele morfo-funcţionale au fost vizualizate în funcţiune reală, fotografiate şi filmate pentru a fi cercetate mai apofundat. S-au identificat noi neurohormoni şi neuropeptide cerebrale cu rol transmiţător şi modulator şi s-a confirmat colocalizarea în aceeaşi neuroni a acestora cu transmiţătorii clasici existenţi la mamifere (nespecifici omului), cum sunt catecolaminele. La cele 97 % mamifere poligame la care s-au găsit transmiţătorii şi modulatorii clasici, numai mamiferele colective au nivelul vasopresinei ridicat şi receptorii ei mai numeroşi în creier. Şi doar cele 3 % mamifere monogame au neurohormonul oxitocină, cu aceleaşi funcţii esenţiale în cimentarea cuplului pe termen lung ca şi la om.
S-a demonstrat că secreţia neuroendocrină implică strâns celulele cerebrale cu celulele din glandele endocrine şi că unele neuropeptide şi neurotransmiţători sunt produse chiar de către sistemul imunitar. Astfel, s-a dovedit interdependenţa neuropsihoimunologică – influenţa fiziologică marcată a creierului asupra domeniului imunităţii, considerat cu puţin timp în urmă autonom şi invers (efectul material al neurohormonilor şi hormonilor asupra activităţii subiective cerebrale).
Psihologia socială a stabilit tendinţele comportamentale şi cognitive proprii stării de a fi îndrăgostit. Creierul resimte o emoţie intensă asupra căruia îndrăgostiţii nu au control, se gândesc în mod constant la persoana iubită, doresc să petreacă mai mult timp cu ea şi adesea îi supraestimează calităţile. Dragostea înseamnă dorinţa de izolare cu persoana iubită într-o diadă erotică intimă sau în “coconul exclusivist”din care sunt rejectaţi alţi prieteni. Eustresul erotico-sexual puternic dinamizator este pozitiv pentru imunitate, dar dacă relaţia este toxică sau întreruptă apare sevrajul şi distresul negativ care poate determina nu doar depresii psihice ci şi depresii imunitare serioase.
Plasticitatea cerebrală (W. Penfield o descria ca “dispensable cortex”) se exercită în cadrul ariilor morfo-funcţionale şi acestea, conform legii redundanţei biologice, au mari resurse strategice de neuroni aflaţi în autoactivitate, însă cu proiecţii funcţionale bine precizate. “Centrul iubirii”, cum a relevat tomografia computerizată, este o arie morfo-funcţională a mezencefalului, micuţa zonă în formă de lacrimă numită zona ventrală tegmentală (VTA) care se activează la oamenii care se îndrăgostesc şi rămâne “aprinsă” la cuplurile care se iubesc şi după 20 de ani.
“Dragostea are un fundament biologic, am reuşit să descoperim o serie de mecanisme importante care alcătuiesc aceasta bază”, afirmă prof. Larry Young de la Centrul Naţional Yerkes de Studiul Primatelor al Universităţii din Atlanta, SUA - coordonatorul cercetărilor. Aceste descoperiri se aplică atât pentru cei îndrăgostiţi de puţin timp, pentru cei ce se iubesc de o viaţă dar şi pentru cei rămaşi cu ”inima” frântă dupa despărţirea de persoana iubită.
Cercetătorii susţin că dragostea are acelaşi efect chimic asupra creierului ca dependenţa de un drog. ”Dragostea este o dependenţă, o dependenţă minunată atunci când totul merge bine, dar şi o dependenţă care te face să suferi îngrozitor atunci când te desparţi de subiectul ei. Oamenii ucid pentru dragoste şi aleg să moară pentru dagoste” a adăugat prof. H. Fisher. Suprapunerea dintre dragoste şi dependenţă sună totuşi foarte prost, a comentat şi prof. Bianca Acevedo. ”Dragostea ar trebui să fie ceva frumos şi înăltător, dar are nişte cauze biologice clare. Scopul acestui sentiment şi al mecanismului biologic din spatele său este de a ne ţine alături de partenerul de viaţă”, a mai adaugat ea.
Câteodată, dragostea nu reuşeşte să ne ţină împreună şi oamenii de ştiinţă au studiat creierul subiecţilor care au trecut recent prin despărţiri dureroase de persoana iubită şi au identificat o serie de activităţi cerebrale în zona nucleus accumbens, zonă ce este asociată puternic de dependenţă. ”Cei care se despart din diverse motive de persoana iubită trec printr-o etapă asemănătoare sevrajului unui dependent de droguri”, sustine Lucy Brown, neurolog la Colegiul medical Albert Einstein.
În cazul mai special al cuplurilor care se iubesc cu aceaşi pasiune şi după 20 de ani de relaţie, cercetătorii au descoperit activarea altor două regiuni ale creierului - palidum ventral şi nucleul rapheic. Palidum ventral este zona asociată ataşamentului şi eliberează hormonii împotriva stresului. Nucleul rapheic din hipotalamus produce serotonina, substanţă care induce sentimentul de calm şi inhibă suferinţele perturbatoare ale apetitului sexual. Aceste două arii împreună, sunt răspunzătoare de sentimentul de relaxare ”ca şi când nimic nu ar putea merge rău”, pe care persoanele îndrăgostite îl simt una în prezenţa celeilalte, afirmă prof. Lucy Brown.
Cercetătorii Universităţii Braziliene Pontificia Catolica (PUC) au plecat de la conexiunea puternică între dragoste şi pasiune - aspect emoţional intens al atracţiei şi seducţiei sexual-erotice. În trăirile pasionale, îndeosebi în momentele îndrăgostirii şi cele ireversibile de preorgasm, zonele raţiunii critice din scoarţa cerebrală sunt dezactivate, perceperea spaţiului şi timpului real se suspendă, trăim subiectiv într-o stare de nemurire şi chiar defectele persoanei de care suntem îndrăgostiţi devin obiect al dorinţei.
Hipotalamusul (nucleii paraventriculari) şi neurohipofiza secretă hormonul oxitocina. Ea este varianta feminină a vasopresinei bărbaţilor şi are un rol în ransforasarea contracţiilor uterului din timpul naşterii precum şi în ejecţia laptelui matern la suptul sfârcurilor. Hormonul este numit şi “cimentul dragostei” pentru că în timpul orgasmului creşte cu 400 % la femeie, dar creşte în concentraţie şi în creierul bărbaţilor - fără aportul oxitocinei orgasmul la bărbat nu se produce, cum au relevat determinările recente.
Vasopresina este sintetizată aproape de zona care secretă oxitocină în creierul femeilor, în nucleii supraoptici hipotalamici şi este descărcată în capilarele neurohipofizei (posthipofizei) şi sistemului sangvin port hipofizar. În timpul preludiului, în creierul masculin nivelul vasopresinei este de zeci de ori mai mare decât cel normal. Pe parcursul actului sexual, pe măsura apropierii de ejaculare, nivelul vasopresinei scade ajungînd să fie normal la extaz, ceea ce indică o diferenţă clară între sex şi seducţie. La apropierea orgasmului vasopresina revine la normal şi creierul bărbaţilor produce oxitocina, fără de care orgasmul nici nu poate avea loc.
Alături de dopamină, oxitocina este "responsabilă" de exploatarea senzaţiei de plăcere în nucleul accumbens - aria din creier care localizează sistemul primitiv de recompense şi pedepse. În concluzie, coctailul de hormoni al alchimiei naturale a iubirii erotice la juisare, amestecă peste dopamina care a inundat creierul, efectele oxitocinei şi beta-endorfinelor responsabile pentru starea de extaz la ambele sexe. Rezultatul subiectiv este o stare temporară de plăcere senzuală incontrolabilă şi, totodată, un ligant afectiv puternic a cărui finalitate biologică a fost conceperea noilor fiinţe umane.
Marele psiholog F. S. Perls scria: “Dacă iubirea ar fi expresia unui flux de hormoni sexuali în corpul nostru, iubirea spirituală sublimată ar trebui să dispară odată statisfăcută nevoia fízică. Or lucrurile un stau deloc aşa. Afecţiunea rămâne sau chiar devine şi mai mare după un orgasm.” Iubirea nu se naşte din senin, ci în urma interacţiunii între două persoane umane foarte complexe. În procesul interacţiunii, ele se îndreaptă una spre cealaltă cu anumite ipoteze în ceea ce priveşte atracţia şi modul în care fiecare o percepe pe cealaltă. Fiecare are propria experienţă: amprenta factorilor sociali şi psihologici care ţin de dezvoltarea personală în familia de origine, de modelele culturale de dragoste promovate de societatea în care trăiesc, de capacităţile lor de empatie, respect, încredere şi ajutor cotidian acordat partenerului în dezvoltarea sa, de spontaneitatea şi creativitatea în susţinerea relaţiei (Keith Davis, 1985).
Fiinţă socială, omul interacţionează dintru început cu alte fiinţe, iar înţelegerea stărilor, dorinţelor, sentimentelor, intenţiilor, gândurilor celorlaţi şi a celor proprii, a Sinelui său este o experienţă emoţională (nonraţională) puternică tocmai pentru că funcţia gândirii raţionale se dezvoltă mai târziu decât afectivitatea sa. Experienţa primară este definitorie în dezvoltarea minţii în primii 2 ani de viaţă şi are loc în cadrul ataşamentului de primii îngrijitori (Arnold Allertz şi Guus van Voorst).
“Fără activarea sistemului de ataşament, copii cu tulburări de personalitate nu dobândesc niciodată capacitatea de funcţionare psihologică în contextul relaţiilor interpersonale” (Bateman şi Fogany). Afilierea sau ataşamentul erotic se bazează pe înţelegerea interpersonală, iar aceasta are matricea originară - modelul primitiv al copilului mic. Experienţa de a fi înţeles generează experienţa securităţii - care activează din experienţa primară sigură (John Bowlby). Pentru fiinţele sociale, ataşamentul însoţeşte şi caracterizează relaţiile lor de parteneriat din "leagăn până în mormânt". În deceniul '80, cercetătorii au accentuat posibilitatea ca procesele de ataşament să joace un rol major în perioada de maturitate a persoanei. Legătura afectivă care se construieşte între partenerii adulţi implicaţi într-o relaţie romantică este, parţial, o funcţie a aceluiaşi sistem motivaţional - sistemul comportamental de ataşament - care generează legătura emoţională dintre copii şi părinţi.