Creaţie şi imitaţie culturală în psihologia iubirii erotice

1. Experienţa psihică în climatul iubirii şi în climat alienat

Iubirea apare în interacţiunea a două persoane cu ipoteze conturate în ceea ce priveşte atracţia şi modul în care fiecare o percepe, imaginează şi investeşte simbolic pe cealaltă. Atracţia reciprocă este constantă în iubire şi „alesul” este perceput ca “sufletul pereche” care oferă această atracţie specială. În consecinţă, există o legătură inversă dublă: un feed-back pozitiv şi un feed-back negativ care animă şi reglează cuplul interpersonal, atracţia unei persoane pentru altă persoană variind în funcţie de reprezentarea complexă şi dinamică pe care primul o are faţă de celălalt - incluzând percepţia şi interpretarea în schimbare a atracţiei partenerului în raport cu el şi invers.
Natura a selectat dependenţa sexuală ca să asigure reproducerea biologică, dar iubirea dintre doi oameni nu este doar atât – opţiunea omului în dragoste este dată de libertatea sa autentică de a folosi plenar capacităţile, priceperile şi talentele sale umane. Dar, ca interacţiune totală, dragostea lipeşte nemijlocit “natura” (pulsiuni instinctuale) şi „cultura”(ereditatea socială) şi astfel ea reînvie şi reciclează vulnerabilităţi şi carenţe ale afectivităţii infantile, la fel cum reciclează şi experienţa exemplară de raportare sexual-erotică a speciei...
J.M. Lacan a aplicat în psihanaliză “în/lăcătuirea” varegă – simbol preluat de creştini pentru reprezentarea Unităţii Trinitare (a Tatălui, Fiului şi Duhului). “Nodul borromean” în explicaţia lui Lacan leagă universul subiectiv individual şi mentalul colectiv, ţesând strâns reprezentările imaginare, simbolice şi ale perceperii realităţii, astfel că alterarea lumii imaginare ori simbolice la om determină tulburarea sau disoluţia tabloului realităţii. Fără fantasmele sexuale în care se exprimă dorinţa sexul nu funcţionează, iar când acestea înlocuiesc cu totul matricile simbolice culturale identitatea sexuală, sexualitatea şi erotismul se pervertesc. Complexitatea figurilor arhetipale şi superficialitatea ne fac să nu apreciem funcţionarea arhetipurilor simbolice culturale ale relaţionării sexelor, persistenţa şi impactul lor esenţial şi durabil asupra iubirii şi familei.
În dragoste, fiecare vine cu o experienţă unică: potenţialul genetic modelat de factorii psiho-sociali ai dezvoltării în familia de origine, stilul propriu de ataşare, capacitate de empatie bună sau slabă, trăsături de caracter ca respectul, încrederea şi ajutorul cotidian acordat partenerului pentru dezvoltarea sa sau un caracter rămas infantil, este marcat de modelele culturale ale iubii promovate de societatea în care trăieşte, are spontaneitate şi creativitate personală în susţinerea relaţiei de durată sau nu dispune de ele (Keith Davis, 1985).
Înţelegerea emoţiilor, sentimentelor, intenţiilor celorlaţi şi a celor proprii (a Sinelui) este o experienţă emoţională (neraţională) puternică tocmai pentru că funcţia gândirii raţionale se dezvoltă mai târziu decât afectivitatea. Experienţa primară este definitorie în dezvoltarea minţii în primii 2 ani de viaţă în cadrul ataşamentului de primii îngrijitori. “Prin urmare, ei sunt arhitecţii modului în care experienţa influenţează parcursul programat genetic, dar dependent de experienţă al dezvoltării creierului. Potenţialul genetic se manifestă în cadrul oferit de experienţele sociale, care influenţează direct modul în care neuronii se interconectează: conexiunile umane crează conexiuni neuronale” (Arnold Allertz şi Guus van Voorst). “Fără activarea sistemului de ataşament, copii cu tulburări de personalitate nu dobândesc niciodată capacitatea de funcţionare psihologică în contextul relaţiilor interpersonale” (Bateman şi Fogany).
Afilierea sau ataşarea erotică se bazează pe înţelegerea interpersonală, iar aceasta are matricea originară - modelul primar de ataşament al copilului mic. Sugarul intuieşte sau “citeşte proiectul subiectiv” al acţiunilor îngrijitorilor săi, percepe implicit sau explicit acţiunile lor conform intenţiilor sau finalităţii, adică mediate de stările sau procesele lor mentale. Bebeluşii intuiesc dacă genitorii se iubesc şi au o relaţie care îi securizează, iar cei nedoriţi dezvoltă sindromul neâncrederii materne, au nivele de anxietate şi ostilitate ridicate. Probabil, susţin Simon Baron - Cohen, evoluţia ne-a dotat cu acest mecanism tipic vieţii sociale, pentru a ne recalibra, adapta şi valida experienţa prin medierea interacţiunii sociale”.
Dacă ataşarea (afilierea) satisface nevoia de siguranţă, este securizantă şi putem explora nedistorsionat mintea celuilat, experienţa lui subiectivă, pentru a găsi propria minte reflectată acolo. Allen sublinia că mentalizarea devine explicită când întâlnim un obstacol interactiv (ceaţă psihologică, bariere fizice), în mod similar conştientizării impulsurilor inconştiente supuse presiunii amânării imediate. Mentalizarea explicită este autentică şi productivă când legătura dintre aceste cogniţii (intuiţii) şi experienţa emoţională este puternică, astfel că Fogany numeşte reprezentarea mentalizată afectivitate mentalizată (empatia lui D. Golleman). Experienţa de a fi înţeles generează experienţa securităţii - care activează (din old exeperience) experienţa primară sigură. La fiinţele sociale, “ataşamentul însoţeşte şi caracterizează relaţiile lor de parteneriat din leagăn până în mormânt" (John Bowlby).
Legătura afectivă construită de partenerii adulţi implicaţi în relaţia romantică este, parţial, o funcţie a aceluiaşi sistem motivaţional, sistemul comportamental de ataşament care generează legătura emoţională între copii şi părinţi. Experienţa în afara poziţiei de afecţiune securizantă este răspunsul copilului la insecuritatea din intimitate şi are 3 modele (structuri/tipuri fundamentale) de afirmare înstrăinată de sine create de lipsa iubirii, neglijenţă, indiferenţă, agresivitate, orgoliu parental şi ambivalenţă afectivă: a) dezvoltarea autoinflaţionistă a tendinţelor egoist-narcisiste; b) dezvoltarea masochistă (ca nulitate) a tendinţelor de dependenţă supusă la alţii şi de pierdere/ştergere în anonimat; c) dezvoltarea perfecţionistă - puritan-virtuoasă şi fără progres afectiv normal a tendinţelor de conformare nemilos-sfidătoare la normele adulţilor. Temerile de agresivitatea, violenţa, nedreptăţile şi îngrijirile inadecvate impuse de adulţi scot psihicul infantil din centrul de greutate în afara sa, îl mutilează prin artificialitate sau scindare: emoţii vitale şi dorinţe legitime sunt suprimate, gândirea şi fantezia spontană contorsionate, voinţa aplatizată, capacitatea de a iubi şi de a avea încredere în sine erodate sau invalidate.
În acest sens, Gacono, Meloy şi Fogany susţin că viaţa emoţional-afectivă a psihopaţilor rămâne fixată “în etapa pre-oedipală şi patologic narcisistă” tipică vârstei dependenţei fizice şi psihologice a bebeluşului. Pentru psihopaţi ceilalţi nu sunt persoane reale depline, semnificative şi independente, ci mai mult prelungirea eului lor, fiind percepuţi la nivel intrapsihic şi interpersonal doar ca surse de gratificare imediată sau frustrare. Când ceilalţi ar trebui să fie obiectele preocupării şi gratitudinii lor, ei nu există şi este posibil ca psihopaţii să nu prezinte nici aptitudinile rudimentare de împărtăşire şi schimb de emoţii evidente la copii mici, care abia încep să înţeleagă prezenţa unui Sine separat de al lor.
Abia în 2001 Kiel & colab. au probat prin intermediul neuroimaginilor că psihopaţii nu procesează emoţiile ca oamenii normali şi, sub aspect clinic, sistemul lor limbic pare deconectat, cum constatase Meloy în 1998. Ei sunt detaşaţi emoţional, violentează afectiv brusc, comit agresiuni cu sadism şi fără inhibiţie când dorinţele le sunt contrazise, nu au emoţii ca simpatia, empatia, recunoştinţa, bucuria împărtăşită, vina sau remuşcarea - fiindcă nu au o relaţionare deplină cu altul. Dar psihopaţii imită adesea stările emoţionale mai mature din instinct de orientare - o atitudine vigilentă de prădător care-şi observă, păcăleşte şi paralizează prada, aspect dovedit clar de experimente în care au primit recompense simulând emoţii şi sentimente.
Constatările lui J. Bowlby au fost confirmate de studiul de efectuat de Ainsworth şi colaboratorii săi (1978). Observînd interacţiunile copiilor cu mamele lor, ei au distins trei stiluri de ataşament care se referă la aşteptările copiilor privind accesibilitatea şi disponibilitatea mamei de a le răspunde: stilul securizant, stilul anxios/ambivalent şi stilul evitant. Philip Shaver şi Cindy Hazan au relevat că ataşamentul faţă de părinţi este foarte asemănător celui pe care-l manifestă faţă de partener într-o relaţie erotică. Ne place sau nu, stilul de ataşament sau modalitatea în care persoana interacţionează cu alţii semnificativi, rămâne constant de-a lungul vieţii...
Dintre adulţii care au participat la cercetarea lor, 56 % au declarat că stilul securizant exprimă cel mai exact trăirile lor, cca. 25% din subiecţi au identificat stilul evitant ca auto-descriptiv şi aproximativ 20% au ales stilul anxios/ambivalent. Ipoteza fundamentală a continuităţii s-a confirmat: distribuţia menţionată a stilurilor de ataşament ale adulţilor se regăseşte la copii. Studiile au indicat faptul ca aproximativ 50 % din numărul persoanelor implicate în relaţii de iubire manifestă stilul de ataşament securizant. Indivizii adulţi care raportează la acest stil de ataşare îşi descriu relaţiile de dragoste ca fiind caracterizate de fericire, prietenie şi încredere, sunt persoane care se relaţionează uşor cu partenerul şi se simt confortabil depinzând de acesta, nu sunt preocupate de ideea de a fi abandonate şi nu se tem de o prea mare apropiere între ei şi ceilalţi. Caracteristicile ataşamentului securizant includ: mai multă încredere, mai puţină singurătate (persoanele tind să intreţină relaţii de lungă durată), se bucură de partea erotică a relaţiei, au un nivel înalt de stimă de sine şi respect faţă de ceilalţi, caută sprijin social când se găsesc în situaţii de stres, sunt generoase şi suportive când partenerul trece prin momente dificile, sunt mai creative şi mai deschise din punct de vedere cognitiv, au atitudini pozitive, optimiste, constructive.
Stilurile de ataşament insecurizant pot fi divizate în două sau trei categorii. Cca. 20% dintre persoanele implicate în relaţii reprezintă ceea ce cercetătorii numesc parteneri "anxioşi/ambivalenţi". Aceştia îşi doresc să se apropie de partener mai mult decât îşi doreşte el şi principala lor teamă este ideea maniacă a abandonării. "Ambivalenţa" descrie în mod frecvent o relaţie de tipul iubire - ură, cu o rată mare a despărţirilor în ciuda implicării profunde. Ambivalenţii suferă o depresie puternică la despărţire, suferă de neîncredere şi de stimă de sine scăzută, gelozie, îşi percep părinţii ca fiind intruzivi şi neresponsivi, sunt prea visători, au dificultăţi în susţinerea eforturilor, sunt emotivi în situaţii de stres, un grad ridicat de vulnerabilitate, se tem să nu fie respinşi,au multă ostilitate, furie, teamă de separare şi de moarte.
Cca. 25% dintre persoanele implicate în relaţii de iubire nu se simt confortabil în apropierea de partener, nu-şi permit să se încreadă în el şi devin nervoase în momentul în care ceilalţi se apropie prea mult. Principala trăsătură a stilului de ataşament evitant este frica de intimitate cu celălalt, dar caracteristicile acestui stil includ şi implicarea scăzută în relaţie şi mai puţină suferinţă la despărţire, dependenţa de muncă ca o modalitate de evitare a relaţiilor intime. Evitanţii tind să-şi amintească traume suferite în copilărie, nu oferă sprijin partenerului atunci când acesta se găseşte într-o situaţie stresantă, interacţiunile sociale îi plictisesc, nu îşi amintesc relaţiile foarte bine, manifestă anxietate faţă de moarte.

2. Mimetism cultural (după războiul sexelor) versus creaţie în iubire

Aproximativ 50 % din cuplurile erotice ar putea fi stabile după stilul de ataşament, restul având nevoie de liganţi suplimentari (forţe centripete) şi de controlul normal al pulsiunilor agresive. Probabil că cei care se potrivesc nu se întâlnesc. Traversăm o tranziţie radicală, care tulbură lumea: femeile au ieşit din spaţiul domestic şi au cucerit spaţiul public al activităţilor făcând carieră în toate profesiile umane, revoluţia sexuală a spart vechile prejudecăţi, dar a creat mitul libertinajului sexual, mişcarea feministă a obţinut egalitatea juridică între sexe, însă femeile îşi fac cu greu loc în sferele puterii politice, financiare, militare, în forurile academice şi artistice etc. pe care bărbaţii nu le cedează uşor. De altfel şi criza cuplului începe când se exprimă relaţia în termeni de putere - cine pe cine controlează, manipulează sau domină ameninţând libertatea celuilalt.
Cuplul şi familia sunt în criză de un secol: modelele vechi nu mai funcţionează, se destructurează, modelele noi sunt incomplete şi sabotate de tradiţii fără viitor sau de noile vicii. Sociologii numesc noile relaţii de parteneriat între sexe relaţii fragmentate, parţializate, multe dublate în afara cuplului cu relaţii fragmentare secundare şi aventuri promiscui. Multe femei-amante visează să fure trofeul legitim al soţiei amantului lor, altele savurează în linişte libertatea de a fi partenere secrete şi, în acest mod ascuns, să rămână fără răspunderi oficiale. Numeroase femei imită rolurile masculine, concentrându-se doar să facă carierămulte trăiesc în concubinaje care pot fi abandonate mai uşor.
În fond, sunt aplicaţii (imitări) sui-generis ale figurilor arhetipale de femeie şi bărbat, “refacerea” pe bucăţi sau pe momente de istorie a (relaţiilor structurii) cuplului uman. De asemenea, sunt experimente cu arhetipuri culturale ca alternativă pozitivă cvasimimetică care combate violenţa brutală, distructivitatea agresivităţii cotidiene, răul banal. O reanimare şi reparaţie de viaţă obişnuită alimentată de energia ligantului erotic-sexual care depăşeşte durerea, resentimentul, doliul şi extinde viaţa peste câmpul ruinelor disperării şi morţii cotidiene în speranţa că dragostea ar fi totuşi nepieritoare...
Psiholog femeie, Maryse Vaillant reaminteşte că viaţa psihică este de la prima la ultima suflare o alternanţă între distrugere şi reparaţie. Cu cât rănirea este mai dureroasă, cu atât reparaţia, restaurarea este mai necesară şi, ca atare, procesul de creaţie este o bază necesară a existenţei umane. Imaginaţia, jocul inteligenţei şi viselor primare ne călesc creaţia secundă reparatorie ce permite supravieţuirea dincolo de angoase şi abandon, de singurătate şi disperare. Forţele umane amintite au acţiune şi importanţă mai mare decât hormonii gonadotropi şi ai seducţiei. Le folosesc toate femeile şi toţi bărbaţii fiindcă sunt înscrise în istoria vieţii umane, deci şi a lor şi tot aceste forţe - modelate în forme arhetipale, simbolice, le permit – cu condiţia dificilă să fie creativi - abandonul pasivităţii “destinului natural”, înţelegerea şi depăşirea războiului (matriarhal şi patriarhal) dintre sexe prin modele noi de parteneriat erotic împlinitoare şi responsabile care pot fi, deja, identificate în sfera reală socială.
Continuând viaţa psihică inconştientă intrauterină simbiotică cu a mamei, sugarul trăieşte dependenţele fizice, psihice şi sociale în “coconul matern”, pielea psihică sau conturul extern al Sinelui comun cu al mamei. De aici provine o asimetrie a sexelor care-l privează pe tată şi care trece drept o notă a instinctului (matern) animalic, deşi are amprenta esenţială a marcajelor culturale – cum se va vădi – ale imaginarului creat exclusiv de om şi ale patternurilor limbajului simbolic atribuite rolului de mamă.
Sugarul îşi creează lumea subiectivă în “cocon” în raport de prezenţa perceptivă şi absenţa mamei. El îşi administrează anxietatea la lipsa mamei prin fantasmarea prezenţei ei: substituie lipsa reală cu imaginea de vis-delir a revenirii ei, iar confirmarea revenirii ei în realitatea lui îi generează şi, ulterior, îi redă sentimentul încrederii. Inteligenţa la copil se naşte din absenţă, lipsă (ananke), inteligenţa este forţa care sapă “nişa imaginară” sub coaja senzorială a realului, singura care există înainte de-a învăţa şi utiliza limbajul – instrumentul decriptării esenţelor abstracte. Ca atare, imaginaţia restituie prin imagini evocatoare aparenţa figurativă a obiectelor sau a evenimentelor în lipsa perceperii lor directe.
Spre deosebire de imaginea care reproduce “natural” (în oglindă) lucrurile, simbolistica nu copiază obiectul real, ci îl reprezintă figurat sau convenţional, mai “arbitrar”, “analogic”: obiectul este asociat sau analogat cu un altul, un cuvânt sau o imagine prin convenţia utilizatorilor sau norma socio-culturală. De ex., falusul simbolic nu este imaginea penisului prin care acesta se reprezintă pe sine, ci simbolul puterii naturale şi sociale (instituţionale şi informale) asociate bărbaţilor de la începutul barbariei până la sfârşitul patriarhatului când acesta va fi un episod complet încheiat.
Lucrul real este referent simbolic sau semnificat, iar simbolul imaginat de om este semnificantul ca reprezentare mentală durabilă - o unitate de stocare şi memorare a semnificaţiilor şi sensurilor cunoscute de vorbitorii unei limbi şi promotorii unei culturi. Simbolul are mai multe conţinuturi semantice pe care le vehiculează, poate lua un sens sau altul în funcţie de raporturile semiotice şi este diferit folosit în funcţie de vârstă şi gradul de cultură al oamenilor.
Ca şi sugarul care-şi imaginează mama cu care este în simbioză totală, mama (cândva bebeluş cu aceeaşi experienţă de viaţă) poate fantaza că fiul o completează, o face fiinţă care nu mai are nevoie de puterea altor bărbaţi (soţ şi tată), ea trăind într-o unitate imaginară cu copilul care neagă atât diferenţa dintre sexe cât şi pe cea dintre generaţii. Aşa cum copilul face din femeie o mamă, tot aşa fiul poate face din femeie o zeiţă – arhetip matriarhal care, divinizându-şi odorul, supraestimează maternitatea ca nucleu generativ al realităţii - misiunea zămislitoare care conţine lumea, nebunia care a şi compromis matriarhatul. Arhetipul zeiţei-mamă, care simbolizează uterul ca izvor sacru al vieţii, transformă dragostea ei umană în instinct şi dar divin, dar este una din formele cele mai înalte ale dominaţiei ca protecţie absolută, ca posesiune veşnică şi neîmpărţită cu nimeni. În compensaţie, mama îşi dă sufletul în iubire necondiţionată progeniturii, se separă de viaţa socială, relaţională şi sexuală, bref, devene o mamă nebună care îşi sufocă copii în cătuşele dependenţei infantilizante deşi declară senină că s-a sacrificat pe sine pentru copii.
În cuplu, sentimentul dragostei nonerotice excesiv de posesiv şi orotitor al mamei, care conservă dependenţa, este potolit, normalizat şi revalorizat de tatăl cu rol separator în cursul pubertăţii şi adolescenţei copiilor. Femeile din viaţa băiatului mamei vor contiua opera de separare a tatălui şi de maturizare neterminată în familie...
Arhetipurile simbolice feminine ale civilizaţiei patriarhale, figuri care încă mai persistă deşi se clamează egalitatea sexelor, au fost determinate de noua diferenţă socială a sexelor care a revalorizat forţa fizică a războinicului, cea socială de stăpân al averii, puterii, precum şi al descendenţei genealogice. Locul femeii în genealogie - rolul social care îi fondează feminitatea - este maternitatea ca sacrificiu necesar salvării speciei la care femeia era constrânsă social prin mariaj. În compensaţie, funcţia simbolică maternă îi oferea un fiu care poseda falusul simbolic care să-i confirme valoarea integrală ca femeie. În logica simbolică, femeia trebuia să seducă bărbatul care să-i facă un copil şi astfel să-l aducă în rol de tată.
Femeia patriarhală ajungea la dragoste genitală prin dragostea reocrotitoare a unui bărbat care îi amintea mereu şi esenţial de tatăl ei puternic, bun şi protector, care o va proteja de rivalitatea mamei sale şi-i va da copilul ei… Copilul acesta va fi un bărbat procreat de ea, fiul ei capabil să o împlinească pentru că are falusul pe care ea nu l-a avut: puterea atributelor sociale reale pe care o simbolizează acesta. Delirul imaginar se poate menţine atât timp cât mama nu-şi eliberează fiul din dependenţele afective, el o va completa, o va face fiinţă întreagă – adică o "mamă falică", va anula toate diferenţele între sexe şi lipsa inerentă complementarităţii sexuale, de roluri sociale şi culturale.
Contextul antropologic de dependenţă economică a femeii de bărbat şi de supunere culturală în spaţiul nonpublic - domestic au impus femeii să-şi valorifice generozitatea, sacrificiul de sine, uitarea de sine şi dedicarea ei pentru ceilalţi. Mitologia familială şi cultura domestică au fost şi sunt încă gloria femeii la care supunerea şi virtutea conjugală îi dau sentimentul că îşi în(de)plineşte destinul. Neputându-se impune în lumea tatălui patriarh, soţului stăpân şi fiului care îi urma în ierarhia socială, în competiţia socială şi familială care nu-i permitea succesul personal, femeia a preferat să acţioneze în “fanta matriceală a umbrei”, în planuri secunde, cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu, cu bucuria de după cortină şi nu de primadonă. Şi azi, femeile discrete şi tenace excelează în rolul şi în arta de a fi regine mame.
Rolurile parentale arhaice clasice: mama care hrăneşte şi tatăl care protejează încă funcţionează şi fetele transferă atributele tatălui la Făt-Frumosul visat. Multe femei îşi doresc un soţ tutelar şi protector în toate, inclusiv la cheltuieli şi îngrijirea copiilor - un hibris cu calităţile iluzorii ale mândrului aventurier cuceritor şi ale tatălui loial, atent şi prezent - care îi va realiza himera infantilă inconştientă în ciuda modernităţii aparente a ideii de familie. Hiperrinflaţia rolului bărbatului în acest fel se originează în ataşamentul şi seducţia fiicei asupra tatălui în perioada oedipiană şi în re-scenarizarea mentalităţii infantile a fetiţei că tatăl este atotputernic şi omniprotector ca un patriarh şi că un bărbat important prin avere şi bani îi va reconfirma legătura magică dintre frumuseţe şi putere întreţinută în spaţiul populat cu iluzii mitico-magice al familiei.
Destinul acestor femei nu se poate desprinde de ataşamentul patern şi de dominaţia masculină, singura contraforţă posibilă a lor fiind frumuseţea complementară anatomiei proprii. Dorinţa pe care o stârnesc bărbatului, momentele de nemurire ale plăcerii orgasmului sunt capcana înşelătoare a forţei dorinţei care face viaţa să pulseze. O putere care se estompează şi dispare treptat cu farmecul feminităţii, lasând loc regretului tristeţii narcisiste pentru anii care s-au scurs. Aceste femei trăiesc doliul după propria viaţă mai mult decât îl plâng pe bărbatul care pleacă la alta mai tânără şi seductivă.
În aceeaşi logică a simbolicii, băiatul - după ce îşi va fi iubit şi divinizat în fantezie mama - va lua de soţie o femeie doică. Curiozitatea sexuală şi crusta imaginară a sentimentului de dragoste care îi va fi reunit ca amanţi se erodează în scurt timp şi soţul îşi revalorizează partenera în arhetipul “mamei” - pentru că ea este mama copiilor lui şi, dincolo de atracţia erotică, a ales-o pentru ceea femeia semnifică pentru el subiectiv.
Există două aspecte clasice constante de atitudini afectiv-emoţionale ale părinţilor şi ale partenerilor de cuplu: dragostea care păstrează (egocentrică) şi dragostea care eliberează: altruistă, care se sacrifică pentru realizarea fericii celuilalt. Şi unica restricţie apărută în civilizaţie, cu valabilitate perenă pentru existenţa structurii psihice şi simbolice a familiei: interdicţia incestului. Are statut parental cel care se culcă în patul parental indiferent de vârstă şi tânărul amant al mamei are statut de tată pentru copiii ei chiar dacă sunt mai vârstnici decât el, după cum femeia tatălui chiar dacă este mai tânără decât copii lui este în poziţia de mamă pentru copii acestuia.
Rolul terţului eliberator – rolul tatălui este jucat de numeroase femei care separă şi maturizează prin forţa iubirii băieţi menţinuţi abuziv de mame în dependenţă simbiotică, cocoloşiţi şi înnăbuşiţi să stea sub papucul lor şi după ce au trecut de vârsta majoratului. La fel cum maternajul nu face din bărbat femeie sau mamă, ocuparea funcţiei paterne nu transformă niciodată femeia în tată sau bărbat. Dar invers, o femeie care urmează mamei şi o continuă, riscă să trăiască cu fiul unei mame posesive fuziunea care duce la nebunie, fiindcă de la mama–arhetip (matrice) la substitutul matern nu este loc pentru funcţia terţului eliberator.
Tatăl este al treilea între copil şi mamă şi totdeauna al doilea în dragostea copilului, el deschide diada amoroasă spre lume menţinând iluzia/imaginea completitudinii oikosului familial doar pentru a da micuţului plusul de curaj să iasă din braţele materne către viaţă. Criteriul absolut al funcţiei parentale este separarea psihică a copilului de mamă şi funcţia eliberatoare de dependenţa maternă poate fi preluată de alte substitute, femei sau bărbaţi în acest rol. Rolurile şi funcţiile parentale de îngrijire şi afecţiune sunt interşanjabile, chiar dacă asimetria lor naturală este primordială ca şi complementaritatea, asftel că bărbatul se poate ocupa cu delicateţe şi tandreţe de copii fără să devină mamă şi fără să-şi piardă virilitatea sau funcţia paternă.
Tatăl iubeşte diferit copii, diferenţa faţă de de mamă se exercită în trecerea spre stadiile de adolescenţă şi de adult ale copiilor săi, în pregătirea lor pentru evoluţia în spaţiul public. Al doilea în dragostea copilului, el are funcţia paradoxală de-a separa psihic copii de mamă, rol impus de existenţa separată şi chiar opoziţia spaţiului intim al familiei şi spaţiului public, social. Totodată el este modelul şi iniţiatorul înţelegerii autorităţii obiective abstracte dar esenţiale a normelor şi valorilor sociale.
Funcţia grea îi cere să menţină completitudinea familiei şi să facă chiar să strălucească iluzia magică a completitudinii - suport de protecţie a copiilor în raport cu cei din afara familiei care pot fi indiferenţi, ostili şi violenţi, dar şi să promoveze separarea, desprinderea copiilor din dependenţa psihică cu mama lor şi să le dea curajul să debuteze autonomi către viaţă, cu propria lor intimitate şi autonomie de mişcare în spaţiul public.
Tabu-ul incestului pentru fiică rezidă din dragostea copilărească a fiicei pentru tată, primul bărbat pe care îl cunoaşte de mică şi pe care ea îşi exersează natural seducţia la pubertate. Tatăl observă în intimitatea familiei născându-se feminitatea fiicei şi exerciţiul tentativelor ei de seducţie o feminizează şi o sexualizează. Menţinându-şi tandreţea paternă, el nu trebuie să nege fiicei farmecul feminităţii cu un ochi rece şi gol, dispreţuitor sau absent, pentru că flacăra încrederii ei în viitorul de femeie atractivă nu se va naşte. Nici să nu rămână cu ochiul insistent pe sânul fiicei sau zonele intime nude văzute din întâmplare, ca să nu activeze erotismul ei foarte greu de controlat în faza pubertăţii.
Aşa cum mama, născând îşi deschide braţele să ia la piept copilul ieşit din pântecul ei şi trebuie să ştie să-l lase din braţe ca să trăiască, tatăl, recunoscând feminitatea fiicei sale trebuie să se oprească: el nu este Salvatorul trecerii ei la stadiul de femeie, nu poate decât recunoaşte fulgurant feminitatea fiicei şi să se bucure de ce a recunoscut şi validat, fără să erotizeze, fără profit de acest fel: el trebuie, are obligaţia morală să se separe de ataşamentul ei adorat, înărcat de senzualitate în devenire.
Tatăl o feminizează sau sexualizează în limitele tabu-ul incestului, indiferent de asiduitatea infantilă a tentativelor de seducţie din partea micuţei, structura psihică şi simbolică indispensabilă a familiei fiind de a respecta interdicţia incestului. Ataşamentul asiduu pentru tatăl adorat, considerat în excesul fantasmei „zeu” sau „stăpân” de la care obţii aprecierea şi recunoaşterea feminităţii (exprimată nebuneşte în dorinţa fetei înainte de a se maturiza ca femeie şi mamă) este generator de dezechilibru psihic. Problemele reale ale neseparării fetei de tată vor provoca acesteia fuga de realitate, inhibiţii şi blocaje psihologice de tot felul.
Tatăl este, prin exemplul personal, model şi pentru fiul său de a-l face din băiat impulsiv, indecis sau timid un bărbat controlat, cu emoţiile şi sentimentele modelate cultural şi gestionate raţional, după tiparele normelor socio-culturale. Aceasta este amprenta tatălui, funcţia lui separatoare având efectele raţiunii înţelepte salvatoare de erori şi eşec, eliberatoare de dependenţe parazitare, de impulsuri instinctive, timidităţi şi frici etc.
Psihologic vorbind, acest arhetip conservă şi reaminteşte de necesitatea iubirii umane curate în ciclul generaţiilor: numai tandreţea, profunzimea calmă şi protecţia, afectivitatea echilibrată exprimată din rolul de tată pot garanta fetiţei lipsa de pericol a farmecelor şi a iubirii ei copilăreşti. Tandreţea empatică îi va fi model de succes şi fiului său în relaţia erotică cu o femeie partener când el va fi adult.
Femeile au făurit dintodeauna prin procreaţie bărbaţi, i-au crescut, animat şi le-au dat ce le-a lipsit, i-au sedus, antrenat şi călit. La mică, dar importantă distanţă, dragostea unora face din bărbat un zeu pe piedestalul atotputerniciei şi perfecţiunii care duce la extrem, la divinizare, la supraestimarea implicată de înfrumuseţarea şi înzestrarea imaginară a celuilalt. Altele ocupă locul Creatorului, fie fiind foarte frumoase, fie foarte inteligente, încercând să facă iubirea nemuritoare prin intrarea lor prin porţile timpului infinit, reinventând din nou mitul umbrei marginale, mai mult iluzorii decât de un succes real. Tinerele frumoase care îşi asumă seducţia ca destin, devin sclavele frumuseţii eterne ca şi cum ar fi băut elixirul tinereţii veşnice şi pentru ele timpul nu mai există. Prizonierele modei, candidate la lifting, silicoane, diete de slăbire şi fitness, uită că bărbaţii ocupă şi azi spaţiul public, lumea reală din afara casei şi că le-au lăsat încă bătut în cuie spaţiul domestic ca arenă a seducţiei carnale. Graţie fumuseţii şi tinereţii, o tânără poate visa să-l facă sclavul doinţei pe bărbatul model de reuşită socială, directorul de mare firmă, bancherul bogat, omul politic de succes, vedeta de fotbal etc. dar ea nu-l va face să o iubească şi mai târziu...
Alternativa de durată la seducţia feminină este abnegaţia – femeile slujesc cu credinţă de mii de ani bărbatul prin cariera lor în mariaj, o onorabilitate virtuoasă de matroane câtă vreme nu-şi puneau problema libertăţii personale şi realizării fără supunere victimologică masochistă. În epoca noastră uniunile între bărbaţi şi femei sunt cele amoroase, iar statutul matrimonial nu mai este singura opţiune a femeilor.
Imaginarul colectiv are figurile sau arhetipurile centrale ale mamei şi soţiei, dar nu şi modele intermediare ale femeilor de culise cu roluri iniţiatoare şi separatoare. Ele au funcţii similare celor indispensabile rolului tatălui de a face din fiu un bărbat şi ale soţului – pe care le preiau cu motivaţie de Pigmalion şi elan demiurgic nebunesc de Creator ce ascunde rănile propriei lor copilării. Sunt rănitele de experienţa puterii periculoase a bărbatului adult, cele are fug de figura tatălui incestuos şi nu pot să iubească bărbaţi maturi, întregi, dar sunt mai “născătoare” decât mama pentru că ele fac ca bărbatul “să se nască” din copil prin dragoste amoroasă iniţiatic-pedagogică, îl ajută să se realizeze aşa cum este el.
Sunt femei care dăruiesc orientare şi mijloacele de a construi bărbatul acolo unde experienţa băiatului în familia de origine s-a blocat sau întrerupt, îl sfătuiesc, îi stau alături, îi dau curaj şi îl maturizează ca bărbat adevărat. Fără autoînvinuirile, chinurile şi urgenţele (figurilor) mamelor şi bunicilor lor, ele îşi ascultă corpul cântând de plăcere, savurează puterile miraculoase ale erotismului lor, fără să vrea să detroneze puterea masculină pentru a şi-o atribui. Chiar dacă n-au trăit violenţa paternă sau familială, îşi revendică puterea de a accepta sau de a refuza manifestările fizice ale dorinţei bărbatului, nu sunt femei supuse şi pasive, iar alegerea lor se înscrie în istoria vieţii prin conştientizarea cursului şi ritmului propriei dorinţe libere şi nu prin revoltă agresiv-distructivă.
Sunt sufletele rănite de egoismul insensibil care creează pentru a supravieţui, pentru a depăşi durerea, resentimentul, doliul, cele care repară prin creaţia secundă cotidiană de viaţă (pictează, cântă la ceva, împodobesc şi decorează casa, visează, dăruiesc, se bucură împreună cu altul) care permite supravieţuirea dincolo de angoase şi abandon, de singurătate a care anunţă moartea. Figura nouă feminină pe care o prefigurează este una activă, creatoare şi genitală, căreia îi place plăcerea împărtăşită, întâlnirea dorinţei feminine cu cea masculină şi privilegiul de a provoca, stârni bărbatul şi a-l seduce, însă fără a-l manipula şi domina.
Desigur, geniul feminin nu s-a rezumat reluarea fantasmatică compensatorie a arhetipurilor, ci a găsit alte aspiraţii în viaţa reală, alte scopuri şi mijloace, alţi bărbaţi de iubit decât fii sau taţii, alte căutări asidue în diverse domenii ale ştiinţei, artei şi vieţii relaţionale şi sociale. Se conturează astfel o altă figură feminină arhetipală, cum ar spune C. Jung, liberă, activă şi genitală, femeia căreia îi place satisfacţia împărtăşită, întâlnirea liberă a dorinţei masculine cu cea feminină, cea care are privilegiul să-şi aleagă bărbatul pe care îl doreşte, să îşi exploreze dorinţele erotice şi să le cunoască ritmul, surprizele şi dificultăţile, să îşi ghideze partenerul în armonie cu ele în căutarea celor mai intense plăceri, alternând cu bărbaţii în deciziile de conducere a vieţii intime.
Istoria feminităţii nu cuprinde Eternul feminin (Eva perfectă), ci, momente de viaţă ale victoriilor şi eşecurilor sexului frumos sau “slab” , ale forţei sau puterii femeii de a face un bărbat prin fecunditate, curaj şi creativitate - dar fără a fi întotdeauna urmată de exercitarea culturală şi socială a acestei puteri din cauza discriminării.
Eternul masculin, Adam - bărbatul perfect nu există nici el, dar există cu siguranţă drumul spre maturizare pe care trebuie să-l facă orice băiat pentru a deveni şi rămâne bărbat echilibrat şi tandru. Nu persecutorul tiranic al femeii, nu rebelul infantil macho sau o victimă oportunistă supusă. Mama face copilul, niciodată nu face bărbatul, iar femeile din viaţa lui continuă opera ei netermintată. Cum anume şi dacă vor reuşi depinde de capacitatea lor de a fi fericite şi de libertatea de a se realiza: de a-şi exercita dragostea şi dorinţa, funcţia biologică a maternităţii şi plăcerea sau bucuria sexual-erotică, puterea de seducţie şi aceea de a dărui sau servi realizării în parteneriat de le egal la egal.