Motto:
“Războiul narcissist, care a luat locul azi cuceririi în dragoste,
este acela de a căuta o oglindă flatantă în celălalt”
(B.Torgemen)
Între o femeie şi un bărbat, relevă psihanalistul Bernard Torgemen, este “abisul diferenţei”. Întâlnirea, accidentul amoros este încărcat de istorie transgeneraţională: relaţionează doi inşi, fiecare cu cei doi versanţi afectivi (fişiere de memorie/experienţă emoţională) ai primei copilării: fuziunea pozitivă şi di-fuziunea negativă a fiecăruia. În aceste “fişiere” sunt alte 4 "fantome moştenite” – experienţele cu 4 părinţi, între care pot fi diferenţe şi conflicte. Polaritatea afectivă ereditară plăcere (satisfacţie) – frustrare (furie/durere) determină ambivalenţă (de grade diferite) în tiparul ataşamentului uman, astfel că în relaţia cu fiecare părinte avem fuziuni de iubire necondiţionată şi delimitări de neplăcere, respingerea “părţii rele” (frustrante) a părintelui.
Nu este iubire erotică o contopire care echivalează cu fuziunea infantilă determinată de nematurizarea (raţiunii) creierului şi nici sufocarea libertăţii celuilalt, absorbirea lui cu părţile care ne displac, ne fac rău, ci creaţia în doi. Filozoful Jean Paul Sartre scria că marea bucurie a dragostei este “faptul de a ne simţi justificaţi că existăm, că avem de la celălalt justificarea propriei existenţe”. Or, este din cale afară de limpede că fără creativitate şi valoare existenţa umană nu are sens... O întâlnire autentică are pecetea stabilirii contactului a ceea ce este mai bun în sine a celor doi.
Instinctul erotic-sexual e supraindividual: are scop conservarea speciei, geneza de fiinţe noi şi îngrijirea lor până devin apte să supravieţuiască. Nefiind instinct de supravieţuire individual, chiar egoismul său individual îi determină pe bărbat şi femeie să nu aibă copii de-a lungul vieţii. La fiinţele de grup instinctele colective leagă indivizii prin forţe de atracţie - punţi între ei prin care-şi dăruiesc ceva esenţial din ce lipseşte altora. Forţa de seducţie naturală în plan erotic este plăcerea sexuală reciprocă orgiastică – recompensa creierului pentru a dori repetarea şi, astfel, a stabiliza relaţia celor doi. Sexul se poate face “orbeşte” fără teorie şi, dincolo de satisfacţie animalică, “lipsa” pe care o umple Celălalt este parţial inconştientă şi, mai mult, se exprimă şi se afişează inversat ca un dar sau premiu pentru a anula riscul abandonului.
Diferenţa dintre dorinţa ca instinct, ca pulsiune sexuală intrată în câmpul conştiinţei şi dorul de ceea ce ne lipseşte, ca ţintă predefinită a dorinţei, este relevată de Pauline Post: “Dragostea şi dorinţa au în comun dorul, dar marea diferenţă este că dorinţa nu îşi cunoaşte obiectul precis, este doar săgeata prin care dragostea ne leagă de obiect”. Un “obiect iubit” care este în mod inconştient legătura fuzională a primei copilării - dar nu se mai poate rezuma la ea, ci el este proiectat - în lipsa omului concret care nu a apărut încă - de fantezie, idealizat şi chiar idolatrizat. Dorinţa te împinge în realitate, dar după întâlnirea cu Altul şi după consumarea sexului, constaţi că te-ai înşelat şi nu este persoana potrivită, dar nu anulezi, nu accepţi dispariţia rodului fanteziei tale.
Jocul amoros are şi scopul să apere, să mascheze cât mai bine vulnerabilitatea (angoasa) de a fi abandonaţi, de a nu mai fi/însemna nimic pentru celălalt, de a nu fi doar statistică, un copil în plus pe lume, o fiinţă fără justificare în plan esenţial uman. Riscul dezamăgirii, neîmpărtăşirii, depărţirii etc. se leagă în memoria emoţională de angoasa abandonului matern, iar aceasta de trauma naşterii - riscul de regresum ad uterum ca tipar al regresiei la om - al fugii de durere reală, dar şi al fugii de realitatea frustrantă şi din… viaţă.
De aceea, cucerirea amoroasă face de o inversare facilitată de mecanismul proiecţiei pe celălalt a pulsiunii noastre cu valenţă liberă şi care găseşte în celălalt valenţa liberă. Ne imaginăm că “îl hrănim” de ceea ce am fost privaţi, îi aducem celuilalt stări, atitudini şi lucruri de care noi am fost lipsiţi, îl asaltăm cu daruri pe care le vrem exclusivităţi. Fiindcă dragostea nu este nici completare şi nici identificare cu altul, ci sărbătoare continuă ca luptă pentru cucerire, pentru seducţia neîntreruptă.
Îndrăgostiţii se atrag vizibil, se ţin de mână, se sărută pasional, se îmbrăţişează, se hrănesc unul pe altul şi în intimitate nu se mai satură de sex. Ei creează o punte cu sens dublu pe care îşi dăruiesc unul altuia, pentru plăcerea maximală, tot ce au de dăruit (dacă au!) şi îşi imaginează că îi lipseşte partenerului. Dar sexul în relaţia erotică, să fie clar, nu potoleşte o foame, ci declanşează, provoacă una care devine repede o dependenţă care poate fi periculoasă.
Neîndrăgostit omul are “centrul de greutate” în sine, accidental amoros dublează centrele de greutate şi el devine obsedat de al doilea centru de greutate. Seducerea şi păstrarea "celuilalt” devine condiţia esenţială a propriei existenţe, celălalt devine stăpânul gândurilor, emoţiilor, preocupărilor, neliniştilor şi disperărilor sale dramatice şi tragice.
“Rana fiinţei” sau angoasa singurătăţii bebeluşului, generată de lipsa/neglijenţa/pedepsele mamei, este partea refulată a ataşamentului matern primar fiindcă contravine supravieţuirii şi dezvoltării psihice a copilului. Frica de a fi părăsit sau ignorat – groaza de această cădere sau umilire supremă, cu originea explicată de Freud în abandonul matern – este prezentă în dragoste tocmai datorită mizei sale maximale: împlinirea, realizarea împărtăşind viaţa vie cu altă fiinţă “potrivită”, “aleasă” şi atât de dorită încât este… idealizată. Este firesc să-ţi doreşti împlinirea totală, dar şi să fii realist! “Ruptura” la femeie în relaţia amoroasă este mai puternică şi dramatică, faţă de despărţirea la bărbat unde separarea de mamă este rezolvată de complexul lui Oedip şi tabuizată prin incest. Dar şi fixaţia afectivă între mame şi fiicele lor este mai uşor posibilă, datorită complexului oedipian diminuat...
În dragoste “rana fiinţei” se redeschide ca nevoie disperată de a avea pe cineva lângă tine care să nu mai plece şi să fie mai împlinitor ca o mamă. Accidentul amoros este întâlnirea cu noul catalizator al naşterii de sine, cu cineva care ne asigură dreptul de a trăi, dar ne şi reaminteşte tulburător că existăm şi prin altul – trebuie să fim şi alteritate ca să fim mai împliniţi. Jocul dragostei este un joc continuu de putere, de menţinere a vrajei seducţiei celuilalt. Ceea ce îl face mai greu de descâlcit este inversarea rolurilor: jucăm rolul opus lipsei noastre: dacă vrem să fim salvaţi/dependenţi – vom seduce şi vom încerca să păstrăm cucerirea ca stăpâni/Salvatori. Iar dacă vrem să fim Salvatori/protectori – intrăm în postura celui care trebuie salvat din naufragiu, jucăm rolul victimei supuse.
Punerea în scenă inversată evită psihologic abandonul şi, totodată, rămâne mesajul a ceea ce aşteptăm de la celălalt - confirmarea propriei existenţe, faptul că suntem necesari celuilalt. Deschiderea spre realitate în iubire şi abandonul fanteziilor este dat de acest contact nemijlocit şi nedisimulat… între părţile cele mai bune ale partenerilor şi înflorirea lor, îmbogăţirea lor creatoare. Întâlnirea se transformă în relaţie dacă suntem capabili, plecând de la identităţile singulare şi mai ales de la nucleul lor valoros, să creăm o identitate nouă în doi, identitatea comună de cuplu.
“Războiul narcissist, care a luat locul azi cuceririi în dragoste,
este acela de a căuta o oglindă flatantă în celălalt”
(B.Torgemen)
Între o femeie şi un bărbat, relevă psihanalistul Bernard Torgemen, este “abisul diferenţei”. Întâlnirea, accidentul amoros este încărcat de istorie transgeneraţională: relaţionează doi inşi, fiecare cu cei doi versanţi afectivi (fişiere de memorie/experienţă emoţională) ai primei copilării: fuziunea pozitivă şi di-fuziunea negativă a fiecăruia. În aceste “fişiere” sunt alte 4 "fantome moştenite” – experienţele cu 4 părinţi, între care pot fi diferenţe şi conflicte. Polaritatea afectivă ereditară plăcere (satisfacţie) – frustrare (furie/durere) determină ambivalenţă (de grade diferite) în tiparul ataşamentului uman, astfel că în relaţia cu fiecare părinte avem fuziuni de iubire necondiţionată şi delimitări de neplăcere, respingerea “părţii rele” (frustrante) a părintelui.
Nu este iubire erotică o contopire care echivalează cu fuziunea infantilă determinată de nematurizarea (raţiunii) creierului şi nici sufocarea libertăţii celuilalt, absorbirea lui cu părţile care ne displac, ne fac rău, ci creaţia în doi. Filozoful Jean Paul Sartre scria că marea bucurie a dragostei este “faptul de a ne simţi justificaţi că existăm, că avem de la celălalt justificarea propriei existenţe”. Or, este din cale afară de limpede că fără creativitate şi valoare existenţa umană nu are sens... O întâlnire autentică are pecetea stabilirii contactului a ceea ce este mai bun în sine a celor doi.
Instinctul erotic-sexual e supraindividual: are scop conservarea speciei, geneza de fiinţe noi şi îngrijirea lor până devin apte să supravieţuiască. Nefiind instinct de supravieţuire individual, chiar egoismul său individual îi determină pe bărbat şi femeie să nu aibă copii de-a lungul vieţii. La fiinţele de grup instinctele colective leagă indivizii prin forţe de atracţie - punţi între ei prin care-şi dăruiesc ceva esenţial din ce lipseşte altora. Forţa de seducţie naturală în plan erotic este plăcerea sexuală reciprocă orgiastică – recompensa creierului pentru a dori repetarea şi, astfel, a stabiliza relaţia celor doi. Sexul se poate face “orbeşte” fără teorie şi, dincolo de satisfacţie animalică, “lipsa” pe care o umple Celălalt este parţial inconştientă şi, mai mult, se exprimă şi se afişează inversat ca un dar sau premiu pentru a anula riscul abandonului.
Diferenţa dintre dorinţa ca instinct, ca pulsiune sexuală intrată în câmpul conştiinţei şi dorul de ceea ce ne lipseşte, ca ţintă predefinită a dorinţei, este relevată de Pauline Post: “Dragostea şi dorinţa au în comun dorul, dar marea diferenţă este că dorinţa nu îşi cunoaşte obiectul precis, este doar săgeata prin care dragostea ne leagă de obiect”. Un “obiect iubit” care este în mod inconştient legătura fuzională a primei copilării - dar nu se mai poate rezuma la ea, ci el este proiectat - în lipsa omului concret care nu a apărut încă - de fantezie, idealizat şi chiar idolatrizat. Dorinţa te împinge în realitate, dar după întâlnirea cu Altul şi după consumarea sexului, constaţi că te-ai înşelat şi nu este persoana potrivită, dar nu anulezi, nu accepţi dispariţia rodului fanteziei tale.
Jocul amoros are şi scopul să apere, să mascheze cât mai bine vulnerabilitatea (angoasa) de a fi abandonaţi, de a nu mai fi/însemna nimic pentru celălalt, de a nu fi doar statistică, un copil în plus pe lume, o fiinţă fără justificare în plan esenţial uman. Riscul dezamăgirii, neîmpărtăşirii, depărţirii etc. se leagă în memoria emoţională de angoasa abandonului matern, iar aceasta de trauma naşterii - riscul de regresum ad uterum ca tipar al regresiei la om - al fugii de durere reală, dar şi al fugii de realitatea frustrantă şi din… viaţă.
De aceea, cucerirea amoroasă face de o inversare facilitată de mecanismul proiecţiei pe celălalt a pulsiunii noastre cu valenţă liberă şi care găseşte în celălalt valenţa liberă. Ne imaginăm că “îl hrănim” de ceea ce am fost privaţi, îi aducem celuilalt stări, atitudini şi lucruri de care noi am fost lipsiţi, îl asaltăm cu daruri pe care le vrem exclusivităţi. Fiindcă dragostea nu este nici completare şi nici identificare cu altul, ci sărbătoare continuă ca luptă pentru cucerire, pentru seducţia neîntreruptă.
Îndrăgostiţii se atrag vizibil, se ţin de mână, se sărută pasional, se îmbrăţişează, se hrănesc unul pe altul şi în intimitate nu se mai satură de sex. Ei creează o punte cu sens dublu pe care îşi dăruiesc unul altuia, pentru plăcerea maximală, tot ce au de dăruit (dacă au!) şi îşi imaginează că îi lipseşte partenerului. Dar sexul în relaţia erotică, să fie clar, nu potoleşte o foame, ci declanşează, provoacă una care devine repede o dependenţă care poate fi periculoasă.
Neîndrăgostit omul are “centrul de greutate” în sine, accidental amoros dublează centrele de greutate şi el devine obsedat de al doilea centru de greutate. Seducerea şi păstrarea "celuilalt” devine condiţia esenţială a propriei existenţe, celălalt devine stăpânul gândurilor, emoţiilor, preocupărilor, neliniştilor şi disperărilor sale dramatice şi tragice.
“Rana fiinţei” sau angoasa singurătăţii bebeluşului, generată de lipsa/neglijenţa/pedepsele mamei, este partea refulată a ataşamentului matern primar fiindcă contravine supravieţuirii şi dezvoltării psihice a copilului. Frica de a fi părăsit sau ignorat – groaza de această cădere sau umilire supremă, cu originea explicată de Freud în abandonul matern – este prezentă în dragoste tocmai datorită mizei sale maximale: împlinirea, realizarea împărtăşind viaţa vie cu altă fiinţă “potrivită”, “aleasă” şi atât de dorită încât este… idealizată. Este firesc să-ţi doreşti împlinirea totală, dar şi să fii realist! “Ruptura” la femeie în relaţia amoroasă este mai puternică şi dramatică, faţă de despărţirea la bărbat unde separarea de mamă este rezolvată de complexul lui Oedip şi tabuizată prin incest. Dar şi fixaţia afectivă între mame şi fiicele lor este mai uşor posibilă, datorită complexului oedipian diminuat...
În dragoste “rana fiinţei” se redeschide ca nevoie disperată de a avea pe cineva lângă tine care să nu mai plece şi să fie mai împlinitor ca o mamă. Accidentul amoros este întâlnirea cu noul catalizator al naşterii de sine, cu cineva care ne asigură dreptul de a trăi, dar ne şi reaminteşte tulburător că existăm şi prin altul – trebuie să fim şi alteritate ca să fim mai împliniţi. Jocul dragostei este un joc continuu de putere, de menţinere a vrajei seducţiei celuilalt. Ceea ce îl face mai greu de descâlcit este inversarea rolurilor: jucăm rolul opus lipsei noastre: dacă vrem să fim salvaţi/dependenţi – vom seduce şi vom încerca să păstrăm cucerirea ca stăpâni/Salvatori. Iar dacă vrem să fim Salvatori/protectori – intrăm în postura celui care trebuie salvat din naufragiu, jucăm rolul victimei supuse.
Punerea în scenă inversată evită psihologic abandonul şi, totodată, rămâne mesajul a ceea ce aşteptăm de la celălalt - confirmarea propriei existenţe, faptul că suntem necesari celuilalt. Deschiderea spre realitate în iubire şi abandonul fanteziilor este dat de acest contact nemijlocit şi nedisimulat… între părţile cele mai bune ale partenerilor şi înflorirea lor, îmbogăţirea lor creatoare. Întâlnirea se transformă în relaţie dacă suntem capabili, plecând de la identităţile singulare şi mai ales de la nucleul lor valoros, să creăm o identitate nouă în doi, identitatea comună de cuplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu