lumină de criză violet

Faceți căutări pe acest blog

joi, 8 iulie 2010

Iluzia, minciuna şi imaginaţia nebună - potenţial uman aţâţat să ne facă praf

Potenţialul instinctiv uman este echilibrat, cu 50 % tendinţe de conservare individuală şi 50 % tendinţe de conservare socială, marcate de altruism. De aceea mă mir cum poate teologia - care este, în esenţă, religo cu sacralitatea a omului originar - debalansa balanţa genetică prin paradox?
Religia postulează bagajul ereditar al vinovăţiei, imanenţa răului, sindromul păcatului, înclinaţia spre pact cu Diavolul, vulnerabilitatea prescrisă involutivă către boală. Cu aceeaşi seninătate, postulează totodată liberul arbitru al omului şi prezenţa lui Dumnezeu în sufletul acestuia prin credinţă, prin speranţa salvării (hic et nunc) pe pământ sau a mântuirii de către El în lumea ideală transcendentă epurată de păcat.
Istoric, înlănţuirea varegă, simbolul conectării unor lumi de dincolo sau dincoace de realitatea exterioară cu aceasta, a fost preluat de creştinism pentru a reprezenta Trinitatea. În secolul XX a fost reestimat de matematicieni prin nodul borromean şi apoi de psihanalişti ca Lacan şi Dolto pentru a releva dezagregarea universului subiectiv prin desfacerea nodului de acest tip care leagă lumea reală (spaţio-temporală) cu lumea imaginară (a fantasmei, imaginaţiei şi iluziei) şi lumea simbolică mai stucturată şi complexă. Nodul borromean asigură conservarea sănătăţii mintale în cazul că ţine fiecare lume la locul ei şi nici una nu le poate invada sau cenzura excesiv pe celelalte.
Ca şi-n textul biblic, la început este "cuvântul" - de fapt limba ca instrument social de comunicare şi de prelucare logică şi paralogică individuală a tot ce conţin şi vehiculează limbajele simbolice. E clar că legile informaţiei sunt altele decât ale materiei substanţiale şi ale energiei şi că, filogenetic şi ontogenetic, acestea din urmă devin matrici stilistice sau structuri generative ale unor nivele ale psihicului uman, în opoziţie cu balanţa instinctivă psihologică relativ echilibrată a individului.
Bref, nevoile biologice au principiul cibernetic maximum de confort cu minimum de efort, iar structurile informaţionale (inteligenţa din programul genetic şi din softurile dobândite) au principiul fundamental maximum de efort pentru minimum de confort aferent ordinii de supravieţuire. Aici poate apare paradoxul...
Psihanaliştii cunoscători ai structuralismului lingvistic văd un conflict între legile naturii şi legile limbajului, conflict pe care îl trăieşte din plin copilul care învaţă să-ţi regleze emoţiile, sfincterele, atitudinile, expectanţele şi comportamentele prin comenzi conştiente formulate în expresii lingvistice şi, totodată, ca instrumente ale gândirii sale.
Redundanţa combinatorie a creierului cumulează mutaţiile selecţiei privind substratul neuro-fiziologic (din care nu utilizăm în funcţionare de rutină peste 80%) redundant şi redundanţa funcţională (stocul de legături temporare, lanţurile de reflexe condiţionate). Premiul Nobel l-a primit cel care a eliminat prejudecata că ne folosim doar 10 % din creier. Numai o structură hipercomplexă ca aceasta are resurse care permit libertatea de a gândi şi imagina variate interpretări ale realităţii, opţiuni diverse, poziţii atitudinale complexe, decizii şi planuri de acţiune cu mai multe variante de rezervă, idealizări paradoxale sau... iluzorii.
Arheologii care au asimilat neuro-fiziologie şi bazele comportamentul uman au putut să descifreze mutaţiile creierului în timpul evoluţiei, selectarea şi evoluţia calitativă a abilităţilor primilor oameni care utilizau limbajul, aveau raţiune, foloseau şi realizau unelte, inventau altele noi. Ei au observat diferenţa mare între oamenii de Neandertal şi Homo Sapiens - omul de Cro-Magnon. Neandertalienii foloseau piatra cioplită ca unealtă (pietrele cioplite nu sunt diversificate), dar nu au folosit osul, n-au prelucrat oasele de animale. Omul de Neandertal era foarte puţin inventiv, îi lipsea nevoia de a crea ceva nou, probabil foloseau un vocabular redus de cuvinte şi nefiind inventiv pare lipsit de imaginaţie. In schimb, omul de Cro-Magnon şi-a diversificat mult uneltele, foloseşte şi uneltele din os de o mare varietate. Probabil că vocabularul lui era mai bogat decât al neandertalienior şi a ajuns să fie stămoşul nostru.
Neuro-fiziologia şi rolul limbajului polisemantic în relaţia de adaptare la realitate este probată cu date înegistrate cu ajutorul tomografiei prin scanare. La om zona corticală a limbajului este în emisfera stângă - ariile lui Wernicke şi Broca. Animalele nevorbitoare, ca cimpanzeii, învaţă simboluri şi pot totuşi cu ajutorul lor să comunice cu experimentatorul, dar au o distribuţie a acestor zone corticale pe ambele emisfere. Cimpanzeii pot asocia un simbol cu un cuvânt, reflex urmărit în abilitatea de a apăsa pe o tastă corespunzătoare asocierii respective. În anii 50 - 60 se făceau experimete pe cimpanzei cu rezultate asemănătoare, dar ceea ce a lipsit atunci era posibilitatea dea vizualiza activitatea cortexului.
Un alt caz exemplar este al omului de ştiinţă cu accident vascular cerebral în emisfera stângă care i-a limitat şi alterat vorbirea fiindcă zona sa specializată corticală era distrusă. El a urmat un program complex de recuperare care a avansat greoi şi a ajuns să folosească corect cuvintele, fără însă ca vorbirea sa să le asocieze cu conţinutul lor semantic (sensurile lor). Ca să se facă înţeles (de sensurile cuvintelor lui), apela la expresia feţei, diferite semne, gesturi, arăta obiectele, pe scurt, uza de comunicarea extraverbală. La explorarea cu scanner-ul s-a observat că alte zone ale cortexului erau activate şi au preluat limbajul polisemantic, înţelegerea sa şi comunicarea simbolică cu sensuri, dar în zone răspândite pe ambele hemisfere. Recuperarea s-a făcut similar felului în care cimpanzeii reuşesc să înveţe să comunice, dar aceste noi zone folosite de comunicare ca să sprijine limbajul deficitar aproape că nu sunt comparabile cu ariile specializate în fineţe şi precizie.
Neuro-fiziologii sunt de părere că specializarea vorbirii la om nu se putea face decât limitându-se la o emisferă. Prin aceasta fineţea folosirii cuvintelor, a ariei lor de înţelesuri/sensuri, a putut să evolueze şi probabil mai evoluează încă, făcând din vorbire o funcţie de mare valoare. Aici putem vorbi de nodul - conexiunea borromeană a universului reportării realităţii obiective conştiente prin adevăr sau conformitate (adecvare) informaţională împreună cu universul imaginar consubstanţial (în lipsa mamei, sugarul şi-o imaginează pentru a calma anxietatea şi reface sentimentul de siguranţă – prima victorie a inteligenţei asupra realităţii resuscitând modelul de care s-a ataşat) şi cu universul simbolic al tuturor limbajelor care îl fac homo sapiens inteligens - prin aceea că asociază cuvintelor alte înţelesuri decât ceea ce reprezintă o simplă imagine-copie nemijlocită a unui lucru. Simbolul falus nu reprezintă penisul, ci sensuri mai abstracte şi generalizate cum este puterea naturală şi socială a bărbatului ca prototip istoric cu multiple roluri în familie şi societate.
Ca funcţii psihice imaginarea şi iluzionarea au o de-limitare, o limitare dată de sensul lor opus pe axa conexiunii cu creativitatea şi cu realitatea: imaginaţia este de cele mai multe ori creatoare, pe când iluzia este o retragere - fie din neputinţă, fie din lene a minţii, fie şi din laşitate caracterială, din faţa unui act creator. Imaginaţia “re/cucereşte” realitatea prin ingeniozitatea sa şi adaugă realităţi artificiale celor naturale, iluzia este mereu respinsă de realitate şi pusă de realitate într-o defensivă alimentată de panică.
Iluzia seamănă cu regresia primară ad uterum - un refugiu în planul imposibilităţii în climatul emoţional de haos şi disperare, când absurdul este foţat şi aberant revalorizat ca posibilitate sau, mai rău, ca probabilitate care poate trece în act, ca delir despre realitate. Răul pe care-l produce iluzia este dublu şi rezidă, pe de o parte, în alienarea de realitatea obiectivă şi, pe de alta, prin retragerea din realitatea proprie subiectivă creatoare.
Desigur, avem o imaginaţia bolnavă şi nebună, imaginaţia care crează răul. Războaiele, distrugerile, crimele, jafurile şi furturile necesită inteligenţă şi imaginaţie - chiar imaginaţie creatoare, dar creatoare de rău şi este diferită de iluzie. Ne imaginăm ceea ce nu este încă, dar va fi..., of course, în conectare cu universul simbolic, care are ca lege polisemantismul, cuplarea mai multor sensuri unui semn şi operarea alternativă sau simultană cu ele. Reificarea sau obiectualizarea proiectelor mintale le vor valida ca bune sau rele - ca valori, nonvalori sau antivalori.
Cu ajutorul acestei imaginaţii creatoare s-a realizat tot ce avem, toate minunile lumii, întreaga noastră civilizaţie, tot ce ne înconjoară. Realitatea subiectivă imaginată şi simbolizată poate fi obiectivată într-un proiect ideal sau poate fi, printr-un demers al activităţii practice obiectualizată – materializată, transferată de om în planul realităţii obiective.
Există legături destul de evidente între iluzie şi minciună. Reconstruirea realităţii, de fapt construirea în planul interior subiectiv este o funcţie normală a creierului. Nu ştiu dacă în sinteza realităţii poate participa şi un anumit grad de iluzie? Dar de ce nu, dacă chintesenţa lumii este paradoxală: finit-infinit, etern-relativ, continuu-discontinuu etc.? Visele şi coşmarurile care ne trezesc, dar nu ne dispar din conştiinţă sau se şterg greu din amintire, însoţind realitatea ca o umbră a ei, nu asta ne spun?!
Minciuna înseamnă, evident, tot o depărtare de realitatea obiectivă sau subiectivă, dar minciuna are o realitate subiectivă şi cel care minte are conştiinţa minciunii, el propune minciuna în mod deliberat ca adevăr – ca o corespondenţă informaţională cu realitatea. Şi iluzia pare că are o realitate cu care ne îndepărtăm de realitate: iluzionarea e „jocul” forţat al fanteziei de ejectare din realitatea obiectivă într-una subiectivă mai puţin restrictivă, suportabilă. De fapt, „scurt circuitul” în lipsă de soluţie prin care realitatea firească subiectivă insuportabilă este falsificată ca poată fi trăită ca recompensă.
Avem mai multe feluri de realitate, atât în plan obiectiv, cât şi în plan subiectiv personal sau în mentalul colectiv. Numai că, de fapt, atât iluzia cât şi minciuna sunt o altă realitate, am văzut că sunt o realitate falsă, o imaginaţie ce nu se poate realiza sau o realitate falsificată, complet corodată de absurd, de aceea o şi numim altfel, o numim iluzie şi nu imaginaţie. Alături de imaginaţia generată de inteligenţa alimentată de răutate (lipsă de caracter), minciuna şi iluzia alterează universul omului clădit din cele trei lumi şi i-l poate măcina până la praful... lumii anorganice.
Marxiştii defineau arta şi religia prin opoziţie: arta este creată de imaginaţia şi recunoaşte statutul de produs al „ficţiunii” acordat operelor sale, nu le arogă calitatea de adevăr stricto sensu. În contrast, religia este ficţiune despre dimensiunea transcendentă incognoscibilă a realităţii care îşi arogă atributul de adăvăr despre ceea ce nu pot fi detectat de gândirea umană şi cu atât mai puţin de simţurile sale.
Legătura omului cu transcendentul infinit spaţial şi nesfîrşit în timp există, este paradoxală şi nu o putem eluda decât cu riscul perpetuării neputinţelor istorice, suficenţei şi lenii personale sau unor tare caracteriale individuale şi de grupuri până la nivelul naţiunii. Individul trecător, cu puteri de cunoaştere şi de acţiune relative, nu-şi poate refuza apartenenţa naturală la Universul misterios prin ceea ce are dincolo de finitudine şi relativitate. Şi nu-şi poate refuza rezonanţa minţii sale inteligente şi imaginative universale la un cosmos care i-a relevat că este ordonat de un determinism probabilist unitar la toate nivelele existenţei. Ar fi imposibil, iar imposibilitatea aceasta poate fi iluzie sau minciună.
Nevoia de transcendent, de care vorbea L. Blaga, ne poate ajuta... E o nevoie care începe cu mirarea în faţa misterelor care ne înconjoară şi care continuă şi după ce am dat la o parte vălurile ce acopereau unele mistere. Moştenirea lui, frumoasă şi înălţătoare, este şi lupta noastră de zi cu zi, creativitatea noastră cotidiană reparatorie de care vorbes tot mai mult psihologii, este ceva ce se poate realiza şi chiar o realizăm prin toate ştiinţele si prin manifestările artistice.
Dar este şi religiozitate - religo cu transcendentul, cu misterul sacru care înseamnă teamă de forţele sale incomensurabile, scrupul de conştiinţă, teama celui ce are conştiinţa “încărcată” de compromisuri nerezonabile, laşităţi cotidiene, frici de eşecuri, de bătrîneţe şi boală şi căruia i se oferă protecţia transcendentului chiar şi numai sub forma unei minuni sau întâmplări posibile. Ajutorul transcendentului subiectivat fără iluzii şi minciuni cu toate atributele în propriul Supraeu reglator, protector, călăuzitor, cenzor, critic şi răsplătitor... Dar şi ca Supraeu al coreligionarilor creştini, o umbrelă supra-NATO cu puteri de ocrotire şi pedeapsă divine. Ce-ar fi poporul evreu, după miile de ani cde istorie, fără religia purificatoare şi fără Legile lui Moise? Iar noi creştinii, care le datorăm evreilor credinţa noastră, ce putem face fără această credinţă în războiul aprig cu terorismul? Credinţa în Domnul Cristos şi nu în sângerosul Allah ne va ajuta să nu ne predăm celor ce vor să ne siluiască trupurile, mintea şi spiritul.

Niciun comentariu: