Haosul aparent al eroticii şi prostia în pielea goală

“Femeia are privilegiul juisării pentru că bărbatul are blestemul descărcării”, crede Pascal Bruckner. Bărbatul are orgasmul înlănţuit de penis şi platoul retractil post coitum ("post coitum, animale triste sunt"-  lb. latină). Reacţia parasimpatică de ( eu)stres erotic sau excitaţia  sexuală se detensionează simultan cu eliberarea spermei şi are o pauză fiziologică necesară sintezei unei şarje seminale noi şi în care masculinitatea ca putere jeleşte.

Comparativ, la femeie platoul retractil este inutil, ea poate juisa fără întrerupere în cascadă, contracţiile colului uterin funcţionând ca pompă de vid pentru spermatozoizi, în reprize repetate care dublează cu fiecare spasm nou certitudinea procreaţiei.

În context, Bruckner reaminteşte subversiunea oricărei stări paroxistice sau durabile (eterne, ca şir de generaţii) care împinge limitele a ceea ce ar putea spune cuvintele: limita oricărui limbaj şi limita oricărei corporalităţi - în faţa mirajului infinitului sau emoţiei copleşitoare rămâi mut.

Femeia se pierde în miracolul inseminării, participă activ peste voinţa ei, ţintuită de finalitatea excedantă, cvasionomatopeică a emoţiilor, ca şi bărbatul şi totuşi în moduri de simţire care doar ei îi aparţin.


Libidoul masculin se cheltuieşte la fel, este o investire obiectuală miraculoasă - schimbul de energii pulsionale dominat de dorinţa alterităţii şi refacerii unei noi “unităţi absolute” (pui de om din jumătăţi de cod genetic), în care vitalitatea fiecăruia se încordează paroxistic, devine stihie erotică incandescentă în sine şi jubilaţie singulară extremă în altul, în trupul care nu este al meu şi pe care nu o pot elibera şi dezlănţui după voinţa mea. In nuce, scenariul subiectiv al iubirii care dă sens actului sexual transcende egoismul indivizilor: este "povestea" (simbolică) a apariţiei unei realităţi inefabile, a unei fiinţe noi - un univers cu destin deschis şi fantezie fără limite.
Dificultatea descifrării limbajului plăcerii erotice provine din autonomizarea sa, prin mutaţia care a făcut din om operator de simboluri cu sensuri multiple, de finalitatea procreativă a limbajului emoţiilor fixată de selecţia naturală orgasmului şi juisării.

Autonomizarea plăcerii sexual-erotice admite interpretări pur egoiste care transformă partenerul în obiect erotic parţializat. În acest caz, acesta devine o paiaţă stricată cu aparat genital de folosit, în aceeaşi măsură în care celălalt se reduce pe sine la rang de obiect sexual-erotic cuplat la aparat, eşuând pe panta dependenţei sexuale, controlat de supraestimarea şi alienarea de nucleul valoric al persoanei a acestei plăceri (atât de puternică încât decuplează pe moment gândirea).


Finalitatea instinctului sexual este procreerea - indică specificul şi esenţa socială, dincolo de individ şi mentalitatea sa egocentristă a sexualităţii, evidenţiază chiar şi orbilor rolul de ligant, de supergluu între parteneri cu demnitate şi libertate umană al atracţiei şi plăcerii sexual-erotice.
Ce câştigăm din miracolul investirii obiectuale dominat de dorinţa alterităţii pe care nu-l înţelegem complet?
Posibilitatea de a “ne pierde” în intimitate la graniţa lumii reale cu arta şi fantezia erotică infinită în expresie, devenind creatori de forme noi ale relaţiei erotice, de modele noi ale iubirii ca relaţie stabilă şi de durată. Are de-a face autenticitatea emoţiilor de plăcere şi inventivitatea de a le produce în acest mod cu pornografia excesivă de astăzi?!?
Dar există şi posibilitatea de a ne aliena, de-a părăsi raţionalitatea şi siguranţa vieţii, fiindcă dragostea în clipele de paroxism, la limita pulverizării identităţii, seamănă cu aneantizarea, cu moartea. De aici şi spaima sau ura bărbatului faţă de capacitatea de juisare a femeii...
Comparativ cu obiectul adoraţiei religioase, care este dezirabil şi este ispita identificării cu divinitatea perfectă, dorinţa obiectuală de a provoca juisarea în care se prăbuşeşte femeia este un elan parţial paralizat.
Pofta de neînvins a elanurilor neînţelese în care se pierde fiinţa iubită, impulsul de a o face să se desprindă de sine, nu este dorinţa de altul aşa cum se percepe “la rece”, ci de a experimenta alteritatea sa, “extracorporalizarea” din identitatea subiectivă, aneantizarea temporară în raiul şi purgatoriul plăcerii.
A da plăcere altuia înseamnă a-ţi asuma riscul diferenţei sale, să deschizi în tine rana minunată prin care scapă şi se desprinde din strânsoarea ta prin ceea ce îl leagă de tine.


A aduce femeia la juisare înseamnă asumarea diferenţei ei în raport cu bărbatul - a misterelor trupului feminin, este o pierdere de sine în contemplarea convulsiei de chinuri voluptuoase ale cărnii ei frumos sculptate, înţesată de nervi senzuali ca să fie completă cutie de rezonanţă vibrantă, explorată ca o lume nouă, apreciată rafinat şi bogat - altfel spus, foarte diferit decât tiribuşonul cu picurător de spermă şi saramură, chiar dacă este gonflat turnul Eiffel sau Everestul  - supremul simbolul falic.
În plan erotic, "discursul" ca logică a sensurilor şi simţurilor - zic şi eu ca deconstructivistul limbajului, J.  Derrida - trebuie să fie dezinvestit de atributele puterii, posedării, dominaţiei în specia de realităţi care pot fi atinse, plăcute, îndrăgite şi care pier în faţa robiei codului virilităţii. Citându-l pe Bruckner: "în amor, în materie de stăpânire, femeia este sclava unui sclav" istoric şi isteric preprogramat să aibă performanţă şi s-o fluture ca... falocraţie. De când lumea, când în parteneriatul intim a început lupta pentru putere şi control s-a stins iubirea -  înlocuită cu supunere, inegalitate, scenarii sado-masochiste de disimulare a realităţii emoţionale ucise. Desigur şi femeia trebuie să scape de zgura istoriei şi să nu re-joace, în dosul şi în completarea nurilor săi, rolurile de macho egoist şi de stăpân acum când este egala bărbatului în spaţiul politic şi public. Matriarhatul, dincolo de sărăcia informaţiilor, este puternic refulat şi patriarhatul a pus capac manipulării cu puterea sexual-erotică, atribuind femeii acest păcat, a conservat frica de molatica şi îndelunga pierdere de sine în plăcerea sexuală şi a menţinut soluţia de răzbunare care a durat milenii. Istoria o repetă cei care nu o cunosc sau o neagă, în plus femeia creşte şi educă copii şi nepoţii în etapa când creierul nu este matur să poată gândi,.Ea are rolul natural şi social iniţial de a educa afectivitatea, capacitatea de a comunica emoţiile şi de a iubi omeneşte, de care nu se poate deroba decât dacă nu va mai zămisli viaţa şi n-o va purta în pântec.

Fireşte, eliberarea de competiţie în plan erotic continuă cu dezinvestirea de narcisismul propriu -  care descarcă pulsiunea excitaţiei în scurt-circuit, aşa cum este natural programată pentru rutul ca act fiziologic de inseminare. Conversia narcisismului în altruism erotic sau decentrarea de pe urmărirea propriei plăceri pe intensificarea plăcerii partenerului este garanţia şi sensul oricărui sentiment care poate creşte, poate dura şi poate deveni la limită inexprimabil de seducător.

A provoca juisarea nu este identic cu a poseda: femeia se lasă posedată ca pas premergător al încingerii în râvna de dincolo de înţelesuri, al plierii pe intimitatea ei care se umflă ca un torent năvalnic şi incontrolabil de viaţă care se scurge şi scapă liber din vraja şi înlănţuirea ta.
Dragostea erotică este o specie a libertăţii, deşi sunt şi intelectuali confuzi care o consideră infantilism, există şi rezistă doar între egali în rang şi demnitate, responsabili, dar cu capacitatea încrederii în om şi cea a comunicării autentice a sentimentelor şi gândurilor.
Prin urmare, juisarea femeii nu are atracţia fructului oprit, acest fruct nu este oprit, este imposibil (bărbatul nu posedă în realitate sexul ei!), este fructul inalterabil în sine – este explozia cărnii ei în lama de cuţit a cărnii bărbatului după ce au trecut amândoi subiectiv prin oglindă dincolo, într-o apoteoză a voluptăţii care se distruge pe sine, în explozia mirifică imprevizibilă a unei stele care se stinge fără ca tu să rămâi înlăuntrul misterului ei descătuşat, nici măcar... scrum şi cenuşă.